EUKARYA - ENCICLOPEDIA FLOREI SI FAUNEI DIN ROMANIA

• Morfologie
• Biologie
• Sistematică

• Capul
• Constituţia capului
• Apendicele capului
• Antenele
• Aparatul bucal
• Toracele
• Constituţia toracelui
• Apendice toracice
• Picioarele
• Aripile
• Abdomenul
• Constituţia abdomenului
• Apendice abdominale

Fig. 1 Schema acătuirii corpului la insecte
Ve - vertex; Fr - fruntea; Ge - obraji; Cl clipeu; Oc - ochi; Ocl - oceli; Ant - antene; Lbr - buza superioară (labium);
Lb - buza inferioară (labium); Md - mandibule; Mx - maxile; Prn - pronot; Mzn - mezotorace; Mtn - metatorace;
Ar - aripi; Pc - picioare; Stg - stigme; Ce - cerci; An - anus; Ov - ovipozitor

    Capul, format din 6 segmente, prezintă organe vizuale (ochi compuşi, oceli), o pereche de antene şi aparatul bucal. Toracele este constituit din 3 segmente. Latero-ventral, pe fiecare segment se articulează câte o pereche de picioare, iar latero-dorsal, pe cel de al doilea şi pe cel de al treilea segment, la majoritatea insectelor se găseşte câte o pereche de aripi. Există şi insecte cu o singură pereche de aripi dezvoltate (Diptera, Strepsiptera), iar la altele, acestea lipsesc (Apterygota, Mallophaga, Anoplura, etc.). Abdomenul este alcătuit din 11 segmente, la care se adaugă telsonul. La majoritatea insectelor, numărul segmentelor abdominale este redus la 7-9. La insectele superioare adulte abdomenul este lipsit de apendici locomotori. aceştia se întâlnesc la insectele inferioare (Apterygota) sau la larvele unor insecte superioare (Lepidoptera, Hymenoptera). Deschiderea organelor de reproducere se face în apropiere de extremitatea abdomenului. Insectele au corpul acoperit cu un înveliş protector chitinos, rezistent, care constituie scheletul extern sau exoscheletul.

Capul

Constituţia capului

    La insectele adulte capul (caput) este reprezentat de o capsulă chitinoasă, puternic sclerificată, rigidă (fig.2). Obişnuit dimensiunile sale sunt mai mici decât ale trunchiului sau abdomenului. Forma capului poate fi: alungită, piriformă, emisferică, etc. Capsula cefalică prezintă două orificii: unul anterior, orificiul bucal şi unul posterior, orificiul occipital.

Fig. 2 Capul la insecte
A - văzut din faţă; B - văzut din profil; Cl - clipeu; Fr - frunte; Gn - obraji; Ve - vertex; Occ - occiput;
Poc - postoccipital; Oc - ochi; Ocl - oceli; An - antene; Lbr - labrum; Md - mandibule; Mx - maxile; Lb - labium

    Iniţial capul este constituit din 6 segmente: acron (preantenular), antenal (antenular), intercalar, mandibular, maxilar şi labial, evidente numai în stadiul embrionar. Ulterior, în cursul ontogenezei, se produce o fuzionare a acestora, astfel că la adult suprafaţa capsulei cefalice este separată prin şanţuri sau suturi în mai multe regiuni, care nu corespund morfologic cu segmentele embrionare.
    Suturile capsulei cefalice sunt:
    - sutura epicranială (formată din sutura coronară şi suturile frontale)
    - sutura clipeo-frontală
    - sutura clipeo-labrală
    - sutura transversală a clipeusului
    - sutura occipitală, sutura postoccipitală
    - suturile gulare
    Regiunile delimitate de aceste suturi sunt: fruntea (frons), situată anterior acesteia, clipeusul (clypaeus) care poate fi divizat în anteclipeus şi postclipeus. Pe laturi, sub ochii compuşi sunt situaţi: obrajii (genae) iar latero-posterior tâmplele (tempora). La partea superioară a capsulei cefalice, între ochii compuşi, se află creştetul (vertex), iar după acesta, în partea posterioară, occipitalul (occiput) şi postoccipitalul (postocciput). Planşeul capsulei cefalice este format din gula adesea sudată cu submentum-ul labiului, formând gulamentum. Porţiunea care face legătura între cap şi protorace formează gâtul (collum). Capul se leagă de torace printr-o membrană intersegmentară denumită cervicum.

    Fig.3 Poziţia capului la insecte
    a - prognat (Reduviidae); b,c - hipognat (Cicadidae, Psyllidae); d - ortognat (Aphididae)

    În raport cu axul longitudinal al corpului, capul poate avea 3 poziţii, deosebindu-se 3 tipuri (fig.3):
    - cap prognat, la care orificiul bucal şi piesele bucale sunt îndreptate înainte, axul longitudinal al capului se află în prelungirea axului longitudinal al corpului (Forficulidae);
    - cap ortognat, cu orificiul bucal şi piesele bucale îndreptate în jos, axul longitudinal al capului este mai mult sau mai puţin perpendicular pe axul longitudinal al corpului (Acrididae);
    - cap hipognat, la care orificiul bucal şi piesele bucale sunt orientate în jos şi înapoi, iar axul longitudinal al capului formează un unghi ascuţit cu axul longitudinal al corpului (Cicadidae, Thripidae).

Organele vizuale. Acestea sunt situate pe cap, fiind reprezentate prin ochi compuşi şi ochi simpli.
    Ochii compuşi sau faţetaţi sunt întotdeauna în număr de doi, dispuşi simetric pe părţile laterale ale capului, uneori plasaţi în cavităţi orbitale. Conturul ochilor poate fi circular, oval, reniform, etc. La unele insecte ei sunt foarte dezvoltaţi, acoperind o mare parte a capului (Libelulidae, Bibionidae), iar la altele sunt reduşi sau chiar pot lipsi (unele specii de Carabidae, Staphilinidae). Omatidiile din care sunt formaţi se individualizează pe suprafaţa lor, sub forma unor faţete, de regulă hexagonale.
    Ochii simpli la insectele adulte sunt situaţi dorsal şi se numesc oceli (ocelli). Ei se găsesc, obişnuit, pe frunte sau pe creştet, fiind în general, în număr de 1-3. La larve, sunt situaţi lateral şi se numesc stemate (stemmatae). De obicei sunt în număr de 8-12.

Apendicele capului

• Antenele
• Aparatul bucal

    Antena tipică, normal dezvoltată, este formată din 3 părţi principale; scap, pedicul şi flagel (funicul) (fig.4).
    - Scapul (scapus), articulul bazal, în general bine dezvoltat, se inseră pe cap într-o fosetă antenară de care este legat printr-o articulaţie moale înconjurată de o ridicătură ce formează un fel de condil. De scap se fixează muşchii antenali care contribuie la mişcarea antenei.
    - Pedicelul (pedicellus) este articolul al doilea. La antenele geniculate formează pivotul între scap şi flagel. El este pus în mişcare de muşchi care pleacă de la scap. Aceştia sunt fixaţi la baza pedicelului, determinând mişcările de înclinare a antenei.
    - Flagelul sau funiculul (flagellus, funiculum) constituie partea terminală a antenei. De obicei, este format din mai multe articule şi este lipsit de muşchi proprii.
    În funcţie de formă şi mărimea articulelor care le alcătuiesc, antenele variază mult, ceea ce prezintă o deosebită însemnătate sistematică. antenele pot fi regulate sau homonome (antennae aequales), la care articulele sunt aproximativ de aceeaşi formă şi mai mult sau mai puţin egale şi neregulate (antennae inaequales), la care articulele componente sunt diferite ca formă şi mărime. De asemenea pot fi drepte, cu articulele înşirate unul după altul în linie dreaptă şi genunchiate sau geniculate, la care scapul formează un unghi cu restul antenei.

Fig. 5 Tipuri de antene la insecte
a - setiformă (Tettigoniidae); b - filiformă (Carabidae); c - moniliformă (termite); d - serată (Elateridae)
e, f - pectinată (unele Lepidopterae); g - penată (Culicidae); h - clavată (Pieridae); i - geniculată (Curculionidae)
j, k - măciucată (Silphidae); l - lamelată (Melolontidae); m - antenă la Cicadidae; n - antenă la  Pausidae

    Dintre antenele regulate (fig.5) fac partele antenele: filiforme (filiformes) (Carabidae); setiforme (setiformes) (Tettigoniidae); moniliforme (monoliformes) (Tenebrionidae); serate (serratae) (Elateridae); pectinate (pectinatae) şi bipectinate (bipectinatae) (unele specii de lepidoptere); penate (penatae) (Culicidae).
    Dintre antenele neregulate fac parte antenele: clavate (claviformes) (Pieridae), măciucate, la care măciuca poate fi compactă (Paussidae), lamelată (Scarabeidae) sau pectinată (Lucanidae) şi aristate (aristatae, setiferae) (Muscidae).
    Principalul rol al antenelor este cel senzorial, pe articulele flagelului, în spaecial, găsindu-se numeroase sensile olfactive şi tactile. La unele insecte antenele servesc drept cârmă în timpul zborului (unele himenoptere), ca organe prehensile (Pediculdae), ca organe de echilibru (Notonecta), etc.

Aparatul bucal. Orificiul bucal situat de regulă, în partea anterioară a capsulei cefalice este înconjurat de o serie de apendice, care în asamblu formează aparatul bucal. El are o structură diferită în funcţie de modul de hrănire şi caracterele funcţionale ale organelor componente.

    Aparatul bucal pentru rupt şi masticat (fig.6) este considerat cel mai vechi tip de aparat bucal, din care au derivat toate celelalte tipuri. El este constituit din:
    - buza superioară (labrum), care delimitează orificiul bucal în partea superioară, are partea dorsală puternic chitinizată iar marginea inferioară este bilobată, trilobată, scobită sau dreaptă;
    - mandibulele, apendice perechi, aşezate inferior şi lateral faţă de labrum; sunt formate dintr-o singură piesă şi prezintă faţa interioară tăioasă, adesea cu dinţi chitinoşi.
    - maxilele, în număr de două, situate sub mandibule, sunt formate din mai multe piese: cardo, care face legătura dintre capsula cefalică, stipes, care poartă 2 lame mestecătoare, una internă (lacinia), mai puternic chitinizată, alta externă (galea), mai slab chitinizată. Palpii maxilari, dispuşi lateral, sunt formaţi din mai multe articule (1-6), obişnuit din 4. Ei sunt situaţi pe o proeminenţă numită palpiges.
    - buza inferioară (labium), provenită din fuzionarea unei perechi de apendice omoloage cu maxilele, delimitează orificiul bucal în partea inferioară. Ea este formată din postmentum şi prementum. Postmentum poate fi format din submentum, care fixează buza inferioară de cap şi mentum, pe care se articulează prementum - format la rândul său din glose, paraglose şi palpi labiali. Aceştia sunt formaţi de obicei din 1-3 articule.
    Suprafaţa ventrală a buzei superioare, apare sub forma unei cute mediane slab chitinizate, bogată în sesile olfactive, gustative şi tactile. Ea se numeşte epifaringe (epipharynx). Pe faţa internă a buzei inferioare se găseşte o proeminenţă moale numită hipofaringe (hypopharynx), la baza căruia se deschid glandele salivare.
    Mandibulele au rol de apucare, rupere şi triturare a hranei. Mestecarea şi fărâmiţarea sunt realizate de maxile, mai ales de lacinii. Labiul contribuie la finisarea triturării hranei, la formarea bolului alimntar şi împigerea lui spre faringe. Palpii maxilari şi labiali au rol senzitiv.
    Aparatul bucal pentru rupt şi masticat se întâlneşte la insectele din ordinele Orthoptera, Coleoptera, la larvele de lepidoptere, etc.

    Aparatul bucal pentru rupt, lins, şi supt (fig.7) este cel mai apropiat de cel pentru rupt şi mestecat. Labrum-ul şi mandibulele s-au modificat puţin, iar maxilele şi labium-ul s-au alungit. Glosele, mult alungite şi fuzionate, formează limba (ligula), care la extremitatea sa prezintă o piesă ca o linguriţă - flabellum. Galeele şi palpii labiali s-au alungit şi formează un fel te tub protector în jurul limbii. Palpii maxilari, laciniile şi paraglosele au degenerat sau au dispărut.
    Organul principal pentru lins şi supt îl constituie limba, protejată de galee şi palpii labiali. Mandibulele servesc pentru mărunţirea polenului, prelucrarea cerii, etc.
    Aparatul bucal pentru rupt, lins şi supt se întâlneşte la unele himenoptere (albine, bondari).

Fig. 8 Aparatul bucal pentru supt la lepidoptere
Lbr - buza superioară; Lb - buza inferioară; Tr - trompa; Pl - palp labial; Ant - antene; Oc - ochi

    Aparatul bucal pentru supt (fig.8) se caracterizează prin galeele bine dezvoltate şi unite, formând un tub - trompa. Labrum-ul, mandibulele, palpii maxilari şi labium-ul sunt reduse, rudimentare. Palpii labiali sunt bine dezvoltaţi şi deobicei triarticulaţi. Î repaus trompa este înfăşurată în spirală (spiritrompă) pe faţa ventrală a capului între palpii labiali.
    Aparatul bucal pentru supt este adaptat exclusiv pentru alimentarea cu hrană lichidă. El acţionează canalul trofic format în interiorul trompei (capilaritate). Acest tip de aparat bucal se întâlneşte la adulţii din ordinul Lepidoptera şi la unele specii din ordinul Diptera, subordinul Nematocera.

Fig.9 Aparatul bucal pentru înţepat şi supt la heteroptere
a, b - văzut din profil; c - secţiune transversală; Lbr - labrum; Md - mandibule;Mx - maxile; Lb - labium; Hip - hipofaringe; C - canal salivar; Cl - clipeu; Fr - frunte; Ve - vertex; Oc - ochi

    Aparatul bucal pentru înţepat şi supt (fig.9) prezintă toate piesele bucale alungite. Buza inferioară (labium) este alungită, în formă de uluc sau jgheab, articulat (Heteroptera) sau nearticulat (Homoptera). În interiorul labium-ului se găsesc mandibulele şi maxilele lungi şi subţiri, formând împreună stiletele. Mandibulele sunt dinţate la vârf, iar maxilele alipite una de alta, delimitează în partea superioară canalul sugător sau alimentar, iar în cea inferioară canalul salivar. Labrum-ul acoperă partea dorsală a bazei labium-ului. Hipofaringele lipseşte. Stiletele mandibulare au rol de străpungere a ţesuturilor, cele maxilare neparticipând la înţepare. Prin canalul salivar se realizează scurgerea salivei în ţesuturile atacate, iar prin canalul sugător hrana (seva, sucul celular, sângele) hrana este suptă (fig. 9, 10).

    Aparatul bucal pentru înţepat şi supt se întâlneşte la insectele din ordinele Homoptera şi Heteroptera. La Thysanoptera este asimetric, iar la unele diptere nematocere există un aparat bucal asemănător, dar cu unele particularităţi evidente.

   Fig.11 Aparatul bucal pentru lins la diptere (Musca domestica)
    Pm - palp maxilar; Lbr - labrum; Lbl - labele; Hs - haustelum; Rt - rostelum

    Aparatul bucal pentru lins (fig.11) [rezintă labium-ul mult dezvoltat, tubular, nearticulat şi cărnos. Terminal are 2 perniţe (labele), provenite din modificarea accentuată a palpilor labiali. Labelele sunt străbătute de numeroase canale capilare (pseudotrahei). Partea dorsală a labium-ului e acoperită de labrum, care este parcurs de canalul sugător. Între labium şi labrum se află hipofaringele străbătut de canalul salivar. Palpii maxilari, nearticulaţi, au rol senzitiv.
    Prin canalul salivar musca pompează saliva, care se propagă prin pseudotrahei şi ajunge la exterior, dizolvând substanţele hrănitoare solide. Tot prin pseudotrahei şi apoi prin canalul sugător, hrana este aspirată.
    Aparatul bucal pentru lins se întâlneşte la insectele din ordinul Diptera, subordinul Brachicera.

    În afară de tipurile de aparate bucale prezentate există numeroase altele, uneori deosebi de complicate. Sunt şi insecte la care aparatul bucal este rudimentar (masculii unor diptere) sau sunt lipsite de organe bucale (adulţii din ordinul Ephemeroptera, masculii de Coccidae, etc.).
 

Toracele

Constituţia toracelui

    Toracele (thorax) constituie parte mediană a corpului insectei, de obicei bine delimitată de cap şi abdomen. El este format întotdeauna din 3 segmente: protorace (prothorax); mezotorace (mesothorax); metatorace (metathorax). Fiecare segment poartă latero-ventral câte o pereche de picioare, iar latero-dorsal pe mezo- şi metatorace, de regulă, câte o pereche de aripi.
    Un segment toracic este alcătuit din plăci chitinoase numite sclerite, şi anume: tergum (notum), situat dorsal; sternum, situat ventral; pleurae, situate lateral (fig.12. Scleritele constitutive ale fiecărui segment poartă numele segmentului de care aparţin. De exemplu, la protorace scleritele se numesc pronot, prostern, propleure, etc.

    În unele cazuri notum (tergum) se împarte în: prescutum, scutum, scutellum şi post scutellum (postnotum). Dintre acestea, mai evident este scutelul mezonotului la unele heteroptere, coleoptere, etc. Sternum se poate împărţi în presternum, sternum, sternellum şi poststernellum. Pleurele pot fi separate prin sutura pleurală în episternum şi epimerum (epimeron). Acestea, la rândul lor, pot fi subdivizate. De obicei tergitele sunt mai puternic chitinizate decât sternitele, iar pleurele sunt slab chitinizate şi mai elastice. Legătura între pleure şi tergite, respectiv sternite, se face prin membrane de articulaţie numite conjunctive.
    Protoracele este bine dezvoltat şi mobil la insectele alergătoare (Cicindellidae), înotătoare (Dytiscidae), săritoare (Halticidae), săpătoare (Gryllotalpidae). La insectele zburătoare (Diptera, Hymenoptera, Lepidoptera) sunt mai bine dezvoltate mezotoracele şi metatoracele.

Apendice toracice

Picioarele. Picioarele (pedes) sunt apendice articulate având funcţia primară de locomoţie. La insecte sunt în număr de 6, câte o pereche pe fiecare segment toracic. Ele îşi au originea în apendicele segmentelor 7, 8 şi 9 ale embrionului.

    Fig.13 Picior de insectă (Blatta)
    Cx - coxă; Tr - trochanter; Fm - femur; Ti - tibia; Ts- tars;
    Gh - gheare; Ar - arolium

    Părţile componente ale unui picior tipic de insectă sunt: coxa, trochanterul, femurul, tibia şi tarsul (fig.13).
    - Coxa este piesa bazală cu cu care piciorul se articulează de torace în cavităţile coxale sau cotiloide.
    - Trochanterul este o piesă mică ce face legătura între coxă şi femur. La unele insecte este dublu
    - Femurul este cea mai dezvoltată parte componentă a piciorului. Poate prezenta dinţi, spini, peri, etc.
    - Tibia, în general, este bine dezvoltată, dar mai subţire. Poate prezenta pinteni, spini, etc.
    - Tarsul este format din 1-5 articule; primul se numeşte metatars (bazitars) şi este, în general, mai dezvoltat. Ultimul articul, pretarsul, prezintă gheare. La unele insecte pretarsul se termină cu nişte formaţiuni (fig.14) cu rol de sprijin şi adeziune, şi anume, empodium - prelungire mediană ca un păr lung şi rigid, arolium - o prelungire mediană ca un lob, pulvillus - două prelungiri sub formă de lobi. Ghearele (unguis), în număr de două, pot fi simple, despicate, dinţate, pectinate, etc.

    În corelaţie cu condiţiile de mediu şi cu diferitele moduri de viaţă la care s-au adaptat şi de deplasare, picioarele au suferit modificări care au afectat toate cele 3 perechi de picioare, numai pe cele anterioare, sau numai pe cele posterioare, păstrându-se, însă, aceleaşi articule.

    Se pot distinge mai multe tipuri de picioare conformate pentru mers şi alergat (Carabidae, Cicindellidae), sărit (Acrididae), săpat (Gryllotalpidae), apucat sau prehensoare (Mantis, Empusa), înot (Dytiscidae), fixatoare (Dytiscus), colectat şi transportat polen (Apis), curăţat antenele (Hymenoptera), ancorat (Anoplura) (fig.15).

Aripile. Aripile (alae) sunt expansiuni tegumentare formate din două evaginaţii ale tergumului şi pleurei, a căror feţe se suprapun şi se alipesc pe toată întinderea lor, cu exceptia unor porţiuni mai puternic chitinizate şi îngroşate - nervurile, care constituie scheletul lor de susţinere. Nervurile longitudinale, orientate de la bază spre vârful aripii, sunt nişte tubuşoare chitinoase ce conţin trehei, nervi, spaţii sanguine, iar nervurile transversale, care fac legătura între nervurile longitudinale, sunt numai îngroşări chitinoase ale membranei alare. Ontogenetic, aripile provin din ectodermul evaginat.
    Aripile insectelor sunt, în general, în număr de 2 perechi situate latero-dorsal, prima pe mezotorace, a doua pe matatorace. La diptere este bine dezvoltată numai perechea de pe mezotorace, iar la strepsitere cea de pe metatorace. Există insecte primar aptere (Apterygota) şi insecte secundar aptere, mai ales datorită modului de viaţă parazitar (Mallophaga, Anoplura, etc.). Prezenţa sau lipsa aripilor poate constitui o manifestare a dimorfismului sexual (Coccidae).
    Forma aripilor poate fi triunghiulară, dreptunghiulară, ovală, etc., iar coloritul foarte variat.
    În general, aripile anterioare sunt mai mari decât cele posterioare (Lepidoptera), dar sunt şi insecte la care aripile au aproximativ aceeaşi lungime (Odonata).
    La aripă se disting următoarele regiuni: baza (basis) - porţiunea cea mai apropiată de torace; marginea exterioară (termen), opusă bazei; marginea anterioară sau costală (costa) îndreptată înainte în timpul zborului şi marginea posterioară (dorsum), opusă acesteia. Unghiul dintre costa şi termen se numeşte vârf (apex), iar cel dintre termen şi dorsum se numeşte tornus.
    Dispoziţia nervurilor sau nervaţia aripilor este foarte variată, dar caracteristică, fiind importantă în sistematică (fig.16).

    Principalele nervuri longitudinale sunt: nervura costală (vena costalis), care constituie marginea anterioară a aripii; nervura subcostală (vena subcostalis), uneori cu 2 ramuri; nervura radială (vena radialis), cu 5 ramuri; nervura medială (vena medialis), cu 4 ramuri; nervura cubitală (cubitalis), cu 2 ramuri; nervurile anale (venae anales), în număr de 1-5, şi 1-2 nervuri jugale (vena jugalis).
    Nervurile transversale iau numele nervurilor longitudinale pe care le unesc, ca de exemplu: nervura radial-mediană, nervura transversală mediană.
    Suprafaţa aripii, delimitată de nervurile transversale şi longitudinale, se numeşte celulă alară, iar partea aripii delimitată de 2 nervuri longitudinale se numeşte câmp (costal, radial, medial, anal, jugal, axial).

    Aripile anterioare pot funcţiona independent de cele posterioare, sau pot fi cuplate. Cuplarea se poate face cu diferite dispozitive prin cârlige sau croşete - hamuli (unele himenoptere); printr-un smoc de peri rigizi şi groşi şi un fel de cârlig - frenulum şi retinaculum (unele lepidoptere), sau printr-un lob proeminent angrenat cu o formaţiune de peri - jugum (unele lepidoptere) (fig.17).

    Fig.18 Forme de aripi la insecte
    a - membranoasă (himenoptere); b - hemielitră (heteroptere);
    c - elitră (coleoptere)

    Din punct de vedere al constituţiei, aripile pot fi membranoase, care la rândul lor pot fi: nude (Odonata) sau acoperite cu peri (Trichoptera), sau acoperite cu solzi (Lepidoptera). Uneori aripile anterioare pot fi pergamentoase, relativ slab chitinizate, numai tegmine (Orthoptera); îngroşate, tari, chitinoase, numite elitre (Coleoptera); cu partea bazală chitinoasă şi cea terminală membranoasă - hemielitre (Heteroptera) (fig.18). La diptere aripile posterioare sunt reduse la balansiere (haltere), cu rol senzorial şi de reglare a zborului.
    Aripile membranoase servesc, în general, ca organe de zbor. Zborul se efectuează fie prin mişcările fiecărei perechi de aripi, separat (Odonata), fie prin mişcarea comună, simultană a ambelor perechi de aripi angrenate prin dispozitive de cuplare (Lepidoptera, Hymenoptera). Uneori zborul se realizează prin mişcarea aripilor membranoase, cealaltă pereche având rol de aripi planoare (Orthoptera, Coleoptera). Ritmul bătăilor aripilor variază; astfel, la Pieris brassicae, este de 9 bătăi / secundă, iar la Culex pipiens de 594 bătăi / secundă.
 

Abdomenul

Constituţia abdomenului

    Abdomenul este ultima şi cea mai voluminoasă parte a corpului insectelor, în interiorul căruia se găsesc organe digestive, de circulaţie, genitale, etc.
    În stadiul embrionar este alcătuit din 12 segmente, ultimul fiind telsonul; acest număr de segmente, la adult, se găsesc rar (Protura) La majoritatea insectelor, în urma fuzionării sau telescopării, numărul segmentelor abdominale este redus la 9 sau chiar mai puţine. Segmentele 1-7 formează regiunea pregenitală, segmentele 8-9 regiunea genitală, iar restul alcătuiesc regiunea postgenitală. Forma abdomenului poate fi: cilindrică, fusiformă, conică, iar în secţiune transversală poate fi: circulară, ovală, triunghiulară, etc.

    Tipurile de abdomen (fig.19) în funcţie de legarea sa de torace sunt:
    - abdomen sesil, la care primul segment se leagă de torace, direct prinr-o bază lată (Coleoptera);
    - abdomen suspendat, cu primul segment abdominal contopit cu metatoracele, formând segmentul median (propodeum), iar al doilea segment abdominal este mult îngustat anterior formând o gâtuitură (Vespidae);
    - abdomenul peţiolat (pedunculat), la care unul sau două segmente ce urmează după propodeum sunt îngustate, formând un peţiol (Ichneumonidae).
    Ca şi segmentele toracice, fiecare segment abdominal este constituit din: urotergit - scleritul dorsal, urosternit - scleritul ventral, uropleure - scleritele laterale. La diferite grupe de insecte scleritele pot avea o dezvoltare variabilă.
    Ultimul tergit apare ca o placă anală (pigidium), iar ultimul sternit ca două plăci genitale sau subgenitale. Orificiul genital este situat ventral pe segmentele 8-9. Orificiul genital este situat ventral pe segmentele 8-9. Orificiul anal se află pe rudimentul de telson. Adesea tergitul şi sternitul segmentului 11 sunt reprezentate prin o placă epipcroctală şi două plăci parapcroctale. Stigmele respiratorii, perechi, sunt situate, de obicei, pe pleurele mezo-, metatoracelui, şi ale primelor 8 segmente abdominale.

Apendicele abdominale

    La insectele adulte abdomenul este, în general, lipsit de apendice articulate. În stadiul embrionar, primele 11 segmente abdominale prezintă muguri de apendici, care ulterior se dezvoltă sau regresează.

    Mai frecvent, la insectele adulte se întâlnesc apendicele segmentului 11, numite cerci. Ele sunt apendice perechi, mobile, articulate (Ephemeroptera) sau nearticulate (Thysanura) (fig.20). Au rol olfactiv, uneori prehensil (Dermaptera), sau joacă un rol în facilitarea copulaţiei (Blatta sp.).
    Stilii sunt apendice perechi, mobile, nearticulate, care se găsesc pe urosternite (Thysanura, Diplura). Servesc la locomoţie, sau la ridicarea abdomenului de pe substrat, favorizând respiraţia.
    La insectele din ordinul Collembola se întâlneşte tubul ventral şi aparatul de sărit, retinaculum şi furca. Ele sunt singurele insecte care sar cu ajutorul unor apendice abdominale.

    Fig. 21 Armătura genitală la masculul de Lobesia botrana;
    Cu - cuculus; So - socii; te - tegmen; Gn - gnathus; An - anullus; ca - caulis;
    tr - transtilla; vi - vinculum; ju - juxta; Sa - sacculus

    Apendicele de pe segmentele genitale (gonopodele şi gonapofizele) alcătuiesc genitaliile. Gonopodele, la mascul, constituie organul copulator (aedeagus), cu rol important în sistematică (fig.21). Gonapofizele la femelele unor specii formează ovipozitorul sau oviscaptul, tariera, terebra (fig.22), organ cu rol în depunerea ouălelor. În general, este format din 3 perechi de valve. La unele insecte s-a transformat în ac cu venin (la albinele lucrătoare).

    Larvele de efemeroptere şi unele neuroptere (Sialidae) prezintă "branhii traheale", provenite din apendicele abdominale.
    Larvele lepidopterelor şi ale unor himenoptere (Tenthredinidae) prezintă pe sternitele abdominale picioare false: pseudopode sau pedespurii.

• Maturaţia sexuală
• Reproducerea la insecte
• Reproducerea sexuată
• Reproducerea partenogenetică
• Reproducerea pedogenetică
• Reproducerea hermafrodită
• Dezvoltarea insectelor
• Dezvoltarea embrionară
• Oul şi ponta
• Dezvoltarea postembrionară
• Metamorfoza heterometabolă
• Metamorfoza holometabolă
• Stadiul de larvă
• Larve protopode
• Larve polipode
• Larve oligopode
• Larve apode
• Larve postoligopode
• Stadiul de pupă
• Pupa liberă
• Pupa obecta
• Pupa cuarctată
• Dezvoltarea postmetabolă
• Generaţia

Maturaţia sexuală

    Se cunoaşte faptul că adulţii unor specii de insecte (Mayetiola destructor, Lymnatria dispar, etc.), la apariţie, au organe sexuale complet dezvoltate şi sunt capabile să se reproducă imediat. Aceşti adulţi au viaţă scurtă (de la câteva ore până la câteva zile) şi aparatul bucal rudimentar. În acest timp adulţii se împerechează şi depun ouă.
    La majoritatea insectelor adulţii abia apăruţi au organele sexuale nedezvoltate şi pentru a se putea reproduce au nevoie de hrană suplimentară. Timpul cât durează hrănirea suplimentară pentru maturarea organelor sexuale se numeşte perioadă preovipozitară. Durata acestei perioade variază de la specie la specie, precum şi în funcţie de condiţiile mediului ambiant: temperatură, umiditate, lumină, cantiatea şi calitatea hranei, etc. Factorii nefavorabili (lipsa hranei, temperatura şi umiditatea ridicată şi scăzută) pot prelungi sau chiar întrerupe hrănirea suplimentară. În perioada preovipozitară, unele specii de insecte pot produce pagube mari plantelor de cultură.

Reproducerea la insecte

• Reproducerea sexuată
• Reproducerea partenogenetică
• Reproducerea pedogenetică
• Reproducerea hermafrodită

Reproducerea sexuată

    Numită şi gamogenetică, syngamă sau amfigonă, presupune participarea la înmulţire a insectelor de sexe diferite: masculi şi femele. Înmulţire sexuală poate fi:
    - normală, când din ovulul fecundat ia naştere un singur individ (la majoritatea speciilor de insecte);
    - poliembrionară, când din ovulul fecundat apar mai mulţi indivizi, fiind caracteristică pentru unele hymenoptere parazite. De exemplu, la Aphidius cardui (Braconidae - Hymenoptera), dintr-un ou iau naştere 4 embrioni; la Ageniaspis fuscicollis (Chalcididae - Hymenoptera) se formează 100 embrioni, iar la Lithomastix truncatellus (Chalcididae - Hymenoptera) dintr-un ou se pot dezvolta până la 2000 embrioni.

Reproducerea partenogenetică

    Este o înmulţire unisexuată, la care oul provine din ovul nefecundat.
    După sexul urmaşilor, patenogeneza poate fi:
    - arenotocă, atunci când din ouăle nefecundate apar numai masculi (apis mellifica);
    - telitocă,  adică din ouăle nefecundate rezultă numai femele (Aphididae);
    - deuterotocă, în situaţia când din ouăle nefecundate rezultă atât femele, cât şi masculi (unele lepidoptere).
    După mudul cum are loc reproducerea se cunosc mai multe tipuri de partenogeneză, şi anume:
    - partenogeneză excepţională sau accidentală când, de regulă, ouăle nefecundate sunt neviabile şi foarte rar dau naştere la indivizi de ambele sexe (Plasmidae - Orthoptera, Lepidoptera);
    - partenogeneză facultativă are loc atât prin ouă fecundate, cât şi prin ouă nefecundate (Thysanoptera, Homoptera, Hymenoptera);
    - partenogeneză obligatorie, când reproducerea se face prin ouă nefecundate, masculii lipsind sau sunt foarte rari (unele insecte din ordinul Coleoptera).
    Partenogeneza obligatorie poate fi:
    - constantă, când din ouă apar numai femele (telitocă la albine) şi foarte rar masculi (Otiorrhynchus sp.);
    - ciclică sau heterogonia, când apar alternativ mai multe generaţii partenogenetice şi una amfigonă (Aphididae).

Reproducerea pedogenetică

    Este o înmulţire sexuată întâlnită la unele insecte în stadiul de larvă (Miastor - Cecidomyidae) sau de pupă (Tanytarsus bohemicus - Chironomidae), când ovarele se disociază, iar avulele şpoi noile larve se dezvoltă în corpul larvei sau pupei mamă.

Reproducerea hermafrodită

    Se caracterizează prin prezenţa testiculelor şi a ovarelor în corpul aceluiaşi individ. Este o formă de înmulţire foarte rar întâlnită la insecte. Poate fi:
    - hermafroditism adevărat, când toţi indivizii la început trec prin faza de mascul iar apoi devin femele (Termitoxenia);
    - hermafroditism primitiv, când în pereţii testicolului se dezvoltă ovariole accesorii sau în ovare se formează spermatozoizi (Pericerva purchasi); ouăle fecundate dau naştere la indivizi hermafrodiţi, iar cele nefecundate la masculi.

Dezvoltarea insectelor

• Dezvoltarea embrionară
• Oul şi ponta
• Dezvoltarea postembrionară
• Stadiul de larvă
• Stadiul de pupă
• Dezvoltarea postmetabolă

Dezvoltarea embrionară (embriogeneza)

    Se referă la dezvoltarea embrionului şi începe după fecundarea oului şi ţine până la apariţia larvei.
    În dezvoltarea embrionului se disting patru faze, şi anume:
    a) faza de sementaţie;
    b) faza formării foiţelor embrionare sau germinative;
    c) faza formării organelor sau organogeneza;
    d) faza diferenţierii ţesuturiloe sau histogeneza.
    După încheierea ultimei faze, embrionul este gata format şi se eliberează prin ruperea membranei viteline şi a chorionului. Aceasta se fece prin presiunea aerului în cavitatea generală, prin contracţii musculare, prin ruperea cu ajutorul mandibulelor sau a altor formaţiuni speciale. Ieşirea larvei din ou este cunoscută sub numele de ecloziune.
    Durata dezvoltării embrionare (incubaţia) variază foarte mult în funcţie de specie şi de condiţiile de mediu, de la câteva ore la un an şi chiar mai mult. Astfel, la musca de casă dezvoltarea embrionară este de 8-12 ore, la unele specii de lepidoptere ajunge la 9 luni, iar la unii reprezentanţi ai familiei Plasmidae (Orthoptera) incubaţia durează până la 2 ani.
    După locul unde are loc dezvoltarea embrionului (în mediu extern sau în corpul matern), la insecte se deosebesc următoarele forme:
    - oviparia, când dezvoltarea embrionului are loc în afara aparatului genital, respectiv în mediu extern (la majoritatea insectelor);
    - ovoviviparia, când dezvoltarea embrionului începe în căile genitale materne şi se continuă în mediul extern, ecloziunea având loc la scurt timp după depunerea ouălelor (unele Sarcophagidae, Eriococcus spurius, etc.);
    0 viviparia sau larviparia, când dezvoltarea embrionului are loc numai în interiorul corpului femelei (în vagin, oviducte, ovariole sau chiar în hemocel) şi insecta expulzează larve (Aphididae, Quadraspidiotus perniciosus, etc.).

Oul şi ponta

    Oul este o celulă de dimensiuni mai mari, acoperit de un înveliş numit chorion, care este alcătuit din două membrane, una externă (exochorion) şi una internă (endochorion). Suprafaţa chorionului poate fi netedă sau cu diferite ornamentaţii. Ouăle pot fi glabre, acoperite cu perişori (Lymantria dispar) sau cu diferite secreţii (Tortrix viridana). La unul din polii oului, chirionul prezintă mai multe orificii numite micropile. Sub chorion se găseşte membrana vitelină. Conţinutul oului este alcătuit din:
    - ooplasmă sau vitelus formativ, din care se formează embrionul;
    - deutoplasmă sau vitelus nutritiv, formată din substanţe de rezervă ce servesc la dezvoltarea embrionului;
    - nucleul, situat central.
    Mărimea, forma şi culoarea ouălelor variază foarte mult în funcţie de specie. Dimensiunea ouălelor este cuprinsă între 0,1 şi 7 mm, iar forma lor poate fi: ovală (la unele coleoptere şi lepidoptere), alungită (la acridide şi unele diptere), emisferică (la unele lepidoptere), de butoiaş (la unele ploşniţe). Ouăle pot fi sesile (la majoritatea speciilor) sau pedunculate (Psyllidae).
    Oăle prezintă culori foarte diferite: galbenă (la unele coleoptere şi lepidoptere), verde (la unele heteroptere şi lepidoptere), brună (la unele himenoptere), albicioasă (la diptere), etc.

    Ponta (sau depunerea ouălelor) are loc imediat după ce acestea au fost fecundate. Majoritatea insectelor depun ouălele în mediul extern pe diferite substraturi: pe frunze (Leptinotarsa decemlineata, Eurydema ornatum, Aporia crataegi, Pieris brassicae, etc.); pe ramuri şi tulpini (Malacosoma neustria, Zeuzera pyrina, Cossus cossus); pe fructe (Cydia pomonella) sau în interiorul substratului; în frunze (Athalia rosae); în mugurii florali (Anthonomus cintus); în fructe (Rhynchites bacchus), etc. Unele insecte depun ouăle în sol, liber (Melolontha melolontha) sau în formaţiuni speciale numite ooteci (Calliptamus italicus, Dociostaurus maroccanus).
    Numărul de ouă depuse de o insectă variază foarte mult, fiind în funcţie de specie, precum şi de condiţiile mediului ambiant (factori bioti şi abiotici). Astfel, femelele amfigone ale păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum) şi ale filoxerei (Phylloxera vastatrix) depun un singur ou; musca de Hessa (Mayetiola destructor) depune până la 470 de ouă; buha semănăturilor (Scotia sagetum) depune 1200-1800 ouă, în timp ce femelele gândacului din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) depun până la 3000 de ouă. Matca termitelor, într-o singură zi, depune până la 30000 de ouă.
    Insectele care au o viaţă scurtă depun ouăle o singură dată sau la intervale foarte scurte (Ephemeridae, unele Aphididae, unele lepidoptere, etc.). Insectele cu viaţă mai lungă au ponta eşalonată; la acestea numărul ouălelor scade treptat odată cu avansarea lor în vaţă.
    Numărul maxim de ouă depuse de o insectă se înregistrează în condiţii optime de temperatură şi umiditate; numărul ouălelor scade când condiţiile de mediu sunt nefavorabile. Astfel, la temperaturi ridicate (peste 26 grade C) şi umiditate atmosferică scăzută, femelele de Loxostege sticticalis nu ajung la maturitate sexuală, rămân sterile sau depun un număr redus de ouă. În schimb, la specia Scotia sagetum, femelele devin sterile când umiditatea relativă a aerului este prea mare.
    De asemenea, şi hrana influenţează prolificitatea insectelor. Astfel, femelele de Scotia sagetum, care provin din larve ce în primele vârste s-au hrănit cu plante din familia Chenopodiaceae, au o prolificitate mai mare (9401770 ouă), în comparaţie cu femelele ce s-au hrănit cu frunze de porumb (80-290 ouă).
    Dintre factorii biotici, paraziţii prezintă o mare importanţă. Unele albine sălbatice parazitate cu diferite specii de strepsitere devin complet sterile.

Dezvoltarea postembrionară

• Metamorfoza heterometabolă
• Metamorfoza holometabolă

Metamorfoza heterometabolă

    Larvele acestui grup de insecte posedă caracterele adultului, chiar din stadiul embrionar; la ieşirea din ou ele seamănă cu adulţii. Unii autori împart perioada dezvoltării acestor insecte în două stadii: larvă şi nimfă; alţii evită a folosi la acest grup noţiunea de larvă şi folosesc mai mult noţiunea de nimfă. Poziţia acestora este determinată de faptul că, exceptând ordinele Ephemerida, Odonata şi Plecoptera, la restul ordinelor (Orthoptera, Dermaptera, Blattoptera, Isoptera, Mallophaga) stadiul tânăr al insectei, trăieşte şi se hrăneşte în condiţii asemănătoare stadiului adult. Noi vom păstra totuşi noţiunea de larvă ca generală, pentru toate grupele de insecte, iar denumirea de nimfă numai pentru insectele cu metamorfoză heterometabolă, în timp ce denumirea de pupă numai pentru insectele cu metamorfoză holometabolă.
    După cum sunt repartizate caracterele imaginipetale se deosebesc două grupe de insecte cu metamorfoză heterometabolă şi anume: paleometabole şi heterometabole (în sens strict).

    Paleometabolele. La aceste insecte larvele se deosebesc de adulţi cel mult prin caractere palingenetice, posedă apendice abdominale arhaice şi năpârlesc ca adulţii. Insectele paleometabole, la rândul lor se împart în două subgrupe: epimetabole şi prometabole.
    Epimetabole. În această grupă sunt cuprinse insectele fără metamorfoză, primar nearipate, la care deosebirea dintre larve şi adulţi este mică, deoarece apendicele abdominale sunt transmise de la un stadiu la altul fără modificări prea mari. Din acest grup fac parte insectele din ordinul Collembola, care năpârlesc ca adult, iar abdomenul lor nu are numărul de segmente complet toată viaţa. La insectele din ordinul Protura există anamerie, iar abdomenul capătă numărul complet de apendice abia în perioada postembrionară.
    Prometabole, grup ce cuprinde un singur ordin, Ephemeroptera, unicul cuprinzând insecte ce năpârlesc ca adult. Larvele trăiesc în apă şi posedă apendice abdominale respiratorii, care dispar la adult; aripile se măresc treptat, adulţii prezintă un substadiu de preimago.

    Heterometabole (în sens strict) sau hemimetabole, la care larvele se deosebesc de adulţi numai prin caractere imaginifugale coenogenetice. Această categorie de insecte se divide în: hemimetabole, paurometabole şi neometabole.
    Hemimetabolele, grup care cuprinde insectele din ordinele Odonata şi Plecoptera, ale căror larve trăiesc în apă şi respiră prin branhii traheene, rar prezentând apendice abdominale arhaice.
    Paurometabolele, grup care cuprinde insectele din ordinele Orthoptera, Dermaptera, Isoptera, Mallophaga, Anoplura, Heteroptera şi Homoptera (parţial). Ele formează un grup mare de insecte cu larve terestre, foarte asemănătoare cu adulţii. Speciile adaptate secundar la viaţa acvatică prezintă stigme deschise. Unele prezintă caractere coenogenetice (picioare pentru săpat la Gryllotalpa gryllotalpa, sau pentru agăţat Malophaga). Caracterele imaginipetale se dezvoltă treptat, sau apar la ultima năpârlire. Toate transformările se produc la larvele mobile, foarte rar există stadii de repaus (Cicadina, Isoptera).
    Neometabole, grup cuprinzând insecte care descind din grupa paurometabolelor tipice, nu prezintă transformări interne remarcabile. Caracteristic este faptul că rudimentele aripilor apar foarte târziu. Grupul insectelor neometabole se împarte la rândul său în patru grupe:
    - homometabole, insecte la care rudimentele aripilor apar în ultima vârstă larvară (Chermesidae, Phylloxeridae).
    - remetabole, insecte care au două vârste larvare, un stadiu de pronimfă şi unul sau două stadii de nimfă, cu aripile complet dezvoltate (Thysanoptera).
    - parametabole, cuprind insecte la care masculii sunt incapabili a se hrăni. În dezvoltarea lor se disting două vârste larvare şi două stadii de nimfă (prenimfă şi nimfă), care pot fi mobile şi imobile. Lipseşte aparatul bucal şi intestinul este atrofiat (masculii păduchilor ţestoşi).
    - allometabole, adică insecte care au patru vârste larvare, din care numai prima este mobilă; sub tegumentul larvei de vârstă a patra se dezvoltă adultul aripat (Aleurodidae).

Metamorfoza holometabolă

    Se întâlneşte la insectele care, în cursul dezvoltării lor, trec prin patru stadii: ou, larvă, pupă şi adult. Larvele insectelor holometabole se deosebesc de adulţi atât prin structura internă, cât şi prin forma externă, având în general aspect viermiform. insectele cu metamorfoza holometabolă pot fi:
    Holometabole tipice, unde se înadrează majoritatea insectelor holometabole (Hymenoptera, Lepidoptera, Coleoptera, Diptera).
    Hypermetabolele la care, după două vârste larvare (larva neonată şi larva secundară), urmeazăeudopupa, larva prenimfală (a treia vârstă larvară), pupa adevărată şi apoi adultul (Meloidae - Coleoptera).
    Polymetabole, insecte care se caracterizează prin prezenţa diferitelor forme larvare (morfologic şi funcţional); larvele tinere sunt răpitoare şi foarte active, iar cele mai în vârstă devin mai mult parazite şi sedentare (Staphylinidae şi alte coleoptere).
    Cryptometabole la care metamorfoza este regresivă, toate vârstele larvare şi stadiul de pupă desfăşurându-se în interiorul oului (Termitoxenia - Diptera) sau în abdomenul femelei (Termitomyia - Diptera).

Stadiul de larvă

• Larve protopode
• Larve polipode
• Larve oligopode
• Larve apode
• Larve postoligopode

Larve protopode

    Au corpul degradat, cu apendicele cefalice şi toracele rudimentare. fiind dezvoltate numai mandibulele. Din acest grup fac parte larvele unos specii de viespi parazite (Chalcididae, Ichneumonidae, Proctotrupidae).

Larve polipode

    Terestre sau acvatice, sunt caracterizate mai ales prin prezenţa apendicelor abdominale. Larvele terestre au corpul viermiform, cu capsula cefalică bine dezvoltată, iar aparatul bucal conformat pentru rupt şi masticat. În afară de cele trei perechi de picioare toracice prezintă şi un număr variabil de picioare false (pseudopode). Astfel, larvele lepidopterelor (omizile adevărate) prezintă 2-5 perechi de picioare false, iar cele ale viespilor din familia Tenthredinidae (omizi false) au 7-8 perechi de picioare false, abdominale.

Larve oligopode

    Au capul, aparatul bucal şi picioarele toracice bine dezvoltate, fiind lipsite de picioare abdominale; ultimul segment prezintă, uneori, un apendice locomotor numit pygopodium (larvele unor chrisomelide, de trichoptere, etc.).

Larve apode

    Tipic viermiforme, se caracterizează prin lipsa picioarelor sau prezenţa, cel mult a unor rudimente. După structura capului se clasifică în următoarele subtipuri:
    - larve apode eucefale, la care capsula cefalică este aparentă, iar aparatul bucal este conformat pentru rupt şi masticat (larvele "miniere" de lepidoptere, unele coleoptere, etc.);
    - larve apode hemicefale, la care capsula cefalică este invaginată pe jumătate în torace, iar aparatul bucal este conformat pentru supt (larvele unor specii de diptere);
    - larve apode cefale, la carecapul este complet invaginat, neaparent (la unele diptere).

    Aceste tipuri de larve (protopode, oligopode, polipode şi apode) se întâlnesc numai la insectele holometabole.

Larve postoligopode

    Se caracterizează printr-o mare asemănare cu adulţii atât morfologic cât şi biologic, având ochii faţetaţi, rudimente de aripi în ultimele vârste şi regiunile corporale bine delimitate. Totodată ele au acelaşi tip de aparat bucal şi mod de hrănire. Din această grupă fac parte larvele tuturor insectelor hemimetabole (Orthoptera, Thysanoptera, Heteroptera, Homoptera, etc.).

    Larvele insectelor, imediat după ecloziune, încep să se hrănească intens şi să crească. Creşterea larvelor este întreruptă temporar prin năpârliri; când ele ajung la o anumită limită de dezvoltare îşi schimbă cuticula veche (exuvia) cu alta nouă. În timpul năpârlirii, care durează 1-3 zile, larvele încetează să se mai hrănească şi nu se mai mişcă. Procesul năpârlirii are loc în felul următor: glande speciale situate în hipodermă secretă un lichid exuvial, care se adună între noua epicuticulă deja formată şi vechea endocuticulă; aceasta din urmă, sub acţiunea lichidului exuvial, este "digerată", rămânând intacte numai epicuticula şi exocuticula. Concomitent, celulele epidermei formează celelalte structuri ale noii cuticule (exocuticula şi endocuticula). Când acestea sunt complet formate, vechea cuticulă se fisurează în locurile mai subţiri, de obicei pe linia dorsală-mediană şi larva părăseşte exuvia datorită ridicării presiunii sanguine. Imediat după năpârlire, când straturile cuticulei nu sunt încă întărite, are loc creşterea corpului larvelor în mărime. Dar prin năpârlire se produc şi alte schimbări, încât larvele noi se deosebesc nu numai prin dimensiunile corpului, ci şi prin colorit, prezenţa unor apendici noi, etc.
    Numărul năpârlirilor este diferit la insecte, putând varia de la una la Campodea, Japyx şi alte apterigote, până la 40 la efemeroptere. În general, numărul lor este constant la aceeaşi specie şi chiar la grupe mari de insecte. Astfel, la diptere, există două năpârliri, la heteroptere 6, la lepidoptere între 3 şi 9 năpârliri, etc.
    Perioada cuprinsă între două năpârliri se numeşte vârstă. În timpul stadiului larvar insectele trec prin mai multe vârste. Numărul vârstelor, ca şi al năpârlirilor, este constant şi caracteristic pentru fiecare specie. Larva apărută din ou poartă numele de larvă neonată şi corespunde vârstei întâi. După prima năpârlire trece în vârsta a doua şi aşa mai departe.
    Durata stadiului larvar variază, depinzând mai ales, de specie şi condiţiile ecologice (temperatură, umiditate, hrană). De exemplu, la unele diptere dezvoltarea larvară are loc în 3-4 zile; la Anisoplia sagetum în 10-11 luni; la Cossus cossus în 2 ani, la Agriotes sp. în 3-4 ani, iar la unele cicade (Cicadina) şi buprestide (Coleoptera) durează 10-17 ani.
    Larva în ultima vârstă, adică cu dezvoltarea încheiată după ultima năpârlire, se transformă în nimfă la insectele heterometabole sau în pupă la insectele holometabole.
    Transformarea larvelor în pupe se face în diferite locuri, de obicei mai adăpostite. Unele larve de himenoptere, lepidoptere, înainte de transformarea în pupe îşi confecţionează câte un înveliş din fire de mătase sau din alte materiale (pământ, nisip, frunze uscate, etc.), cunoscut sub numele de cocon; acest înveliş are rolul de aproteja pupa de acţiunea nefavorabilă a factorilor de mediu. Mărime şi forma coconului variază de la specie la specie. La unele coleoptere larvele se transformă în pupe în sol, în cămăruţe speciale numite loje pupale. Larvele dipterelor se transformă în pupe chiar în ultima exuvie a lor, numită puparium sau cocon fals.
    Înainte de ase transforma în pupă, larva trece prin stadiul de prepupă. În acest stadiu larvele nu se mai hrănesc, devin imobile, se scurtează, se îngroaşă şi apoi, năpârlind pentru ultima oară, se transformă în pupe.

Stadiul de pupă

• Pupa liberă
• Pupa obecta
• Pupa cuarctată

Pupa liberă

    Apendicele corpului (antenele, aripile şi picioarele) sunt libere şi pot executa anumite mişcări (la coleoptere, himenoptere, unele diptere).

Pupa obecta (mumie)

    Are apendicele lipite de corp într-un lichid exuvial şi acoperite cu o membrană mai mult sau mai puţin transparentă, pupa având aspectul unei mumii (pupele de la lepidoptere, pupele de coccinelide - coleoptere, etc.).

Pupa cuarctată

    Este o pupă liberă în interiorul ultimei exuvii larvare, care formează un înveliş opac, ca un butoiaş, numit puparium (la majoritatea dipterelor).

    Durata stadiului de pupă variază în funcţie de specie şi condiţiile mediului ambiant, de la câteva zile până la mai multe luni. O dată încheiate procesele de histoliză şi histogeneză, din pupă apare imago (adultul). Acesta părăseşte exuvia pupală printr-o fantă longitudinală produsă pa partea dorsală (la pupaele: libera şi obecta), sau prin partea superioară a pupariului. Ruperea exuviei pupale se face cu ajutorul unor formaţiuni speciale (căngi chitinoase), mandibule sau prin presiunea corpului, care se dilată în urma afluxului de sânge sau a aerului în magazinat.

Dezvoltarea postmetabolă

    Corespunde perioadei cuprinse între apariţia imago-ului (adultului) şi moartea fiziologică a acestuia.
    La insectele heterometabole, dezvoltarea postmetabolă începe odată cu încheierea stadiului de nimfă, respectiv când toate organele şi apendicele specifice insectei adulte sunt formate. La insectele holometabole, dezvoltarea postmetabolă începe odată cu apariţia adultului din pupă. După ieşirea din exuvia pupală, insecta are la început corpul slab colorat, moale şi aripile faldurate. După puţin timp însă, sub presiunea sângelui, aripile se întind şi se întăresc împreună cu toată cuticula. De asemenea, sub acţiunea căldurii şi a luminii, corpul insectei se colorează definitiv.
    Insecta adultă, deşi nu creşte şi nici nu năpârleşte, suferă, totuşi, o serie de transformări progresive şi regresive, adică de maturaţie şi de bătrâneţe (senilitate). Procesele progresive corespund perioadei de maturaţie sexuală, iar cele regresive perioadei de îmbătrânire.
    Imago, după unii autori, reprezintă insecta imatură din punct de vedere sexual; odată cu copularea ia sfârşit perioada de imago. A doua fază se încheie cu moartea fiziologică a adultului, care survine datorită epuizării substanţelor de rezervă din organism.
    Durata dezvoltării postmetabole sau longevitatea adulţilor variază după specie de la câteva minute până la câţiva ani. De exemplu, specia Psyche apiformis (Psychidae - Lepidoptera) trăieşte între 32 şi 58 de minute; specia Palingenea horaria (Ephemeridae - Ephemeroptera) câteva ore, iar unele coleoptere şi lepidoptere au o viaţă de 1-2 ani. Cea mai mare longevitate o au, însă, insectele sociale. Astfel, matca albinelor poate trăi până la 5 ani, iar matca unor specii de termite până la 12-15 ani.

Generaţia

    O generaţie formează întreaga progenitură a unei populaţii de insecte de la stadiul de ou (în cazul ovipariei) sau la naşterea larvelor (în cazul vivipariei) şi până la moartea tuturor indivizilor adulţi ce au alcătuit descendenţa respectivă.
    La insecte, o generaţie (F1) începe cu depunerea ouălelor sau a larvelor de către o populaţie de insecte adulte (F0) şi continuă cu stadiile următoare până la adult, generaţia respectivă încheindu-se cu moartea ultimului individ. Adulţii acestei generaţii (F1), prin ouăle depuse asigură o nouă generaţie (F2). În acest mod, în continuare se asigură înmulţirea speciei din generaţie în generaţie.
    Timpul necesar dezvoltării unei generatii variază în limite mari de la specie la specie: la unele insecte dezvoltarea unei generaţii are loc într-un timp foarte scurt, în câteva zile sau câteva săptămâni, iar la altele se prelungeşte un timp îndelungat, de luni şi ani.
    În funcţie de timpul necesar dezvoltării unei generaţii, faţă de durata unui an, insectele se clasifică în următoarele grupe:
    - insecte monovoltine, care au o generaţie pe an (Zabrus tenebroides, Eurygaster sp., Entomoscelis adonidis, etc.);
    - insecte bivoltine, cu două generaţii pe an (Eurydema ornatum, Hyphantria curnea, etc.);
    - insecte polivoltine, care prezintă mai multe generaţii în cursul unui an (Aphididae);
    - insecte multianuale, la care dezvoltarea unei generaţii are loc pe o perioadă de mai mulţi ani (3 ani la Melolontha melolontha, Anoxia villosa, etc., 5 ani la Agriotes sp., 17 ani la Tibiscina septemdecim).
    Numărul de generaţii la majoritatea speciilor variază şi în legătură cu condiţiile de mediu (temperatură, umiditate, hrană, etc.). Astfel, la unele specii în regiunile sudice numărul de generaţii este mai mare decât din regiunile nordice (Mayetiola destructor, Quadraspidiotus perniciosus, Leptinotarsa decemlineata, etc.). Există şi specii care, însă, indiferent de răspândirea lor geografică, prezintă întotdeauna acelaşi număr de generaţii. De exemplu, Bruchus pisorum  şi Anisoplia segetum au pretutindeni o singură generaţie pe an, iar Anisoplia austriaca o generaţie la doi ani, etc.
    Unele specii de insecte (bivoltine şi polivoltine) la care ponta este eşalonată pe o perioadă mai îndelungată, generaţiile se suprapun, întâlnindu-se în anumite perioade diferite stadii ale insectei (la Leptinotarsa decemlineata, Cydia pomonella ş.a.).

• Ordinul Collembola
• Ordinul Protura
• Ordinul Diplura

• Apterygota
• Ordinul Archaeognatha
• Ordinul Thysanura
• Pterygota
• Ordinul Ephemeroptera (rusalii)
• Ordinul Plecoptera
• Ordinul Odonata (libelule)
• Ordinul Embioidea
• Ordinul Orthoptera (Saltatoria) (cosaşi, greieri, lăcuste)
• Ordinul Phasmida
• Ordinul Blattaria (libărci, gândaci de bucătărie)
• Ordinul Dermaptera (urechelniţe)
• Ordinul Mantodea (călugăriţe)
• Ordinul Isoptera (termite)
• Ordinul Zoraptera
• Ordinul Corrodentia
• Ordinul Mallophaga
• Ordinul Anoplura
• Ordinul Thysanoptera (tripşi)
• Ordinul Heteroptera (Hemiptera) (ploşniţe)
• Ordinul Homoptera (cicade, purici şi păduchi de plante)
• Ordinul Phtyraptera (Malloplaga + Anoplura) (păduchi)
• Ordinul Hymenoptera (viespi, albine, furnici)
• Ordinul Coleoptera (gândaci)
• Ordinul Strepsiptera
• Ordinul Megaloptera
• Ordinul Raphidoptera
• Ordinul Planipennia
• Ordinul Mecoptera (musca scorpion)
• Ordinul Trichoptera (carabeţi)
• Ordinul Lepidoptera (fluturi)
• Ordinul Diptera (muşte, ţânţari)
• Ordinul Siphonaptera (purici)