Clasa Cyclostomata (ciclostomi, cicari, chişcari)
Ciclostomii (ciclos = rotund; stoma = gură) cuprind animale serpentiforme, trăsătura lor specifică fiind absenţa maxilarelor şi a înotătoarelor perechi. Gura are formă de pâlnie, susţinută de un cartilaj inelar cu aspect de ventuză înconjurată de buze moi. Către esofag, se găsesc dinţi cornoşi, aşezaţi pe lame, numite plăci, respectiv placa supraorală şi suborală, şi în spaţiul denumit disc oral, situat între aceste plăci şi orificiul gurii. Limba funcţionează ca un piston, prevăzută de asemenea cu dinţi cornoşi. Orificiile branhiale rotunjite, situate de fiecare parte a regiunii posterioare a capului; branhiile sub formă de saci (de unde şi denumirea de Marisipobranchi), câte 7 de fiecare latură a capului, fără arcuri branhiale. Au o singură nară (de unde şi denumirea de Monorhina, contrar tuturor celorlalte vertebrate reunite în Amphirhina). Scheletul cartilaginos sau, în parte, membranos. Coarda dorsală persistentă, cu aspect de cordon întreg şi numai arcurile dorsale, cartilaginoase, indică vertebrele. Coastele lipsesc. Craniul distinct separat de coloana vertebrală. Ciclostomii se fixează de pietre sau alte corpuri subacvatice. Se hrănesc fixându-se pe corpul peştilor, pe al unor animale nevertebrate sau pe cadavre, cu ajutorul gurii, care funcţionează ca o ventuză. Tegumentul este lipsit de solzi şi foarte bogat în celule glandulare, care secretă un mucus vâscos. Sexele sunt separate, exceptând genul Myxine care este hermafrodit.
Se cunosc aproximativ 50 de specii actuale, răspândite în mări şi ape dulci, grupate în două ordine şi câteva familii. În apele din ţara noastră există un singur ordin.

Ordinul Petromyzoniformes
Sunt animale marine sau de apă dulce, care se caracterizează prin: prezenţa înotătoarei dorsale, bine dezvoltată, cavitatea nazală nu comunică cu faringele, iar nara este aşezată în creştetul capului, urechea internă are 2 canale semicirculare, orificiul bucal lipsit de tentacule, 7 saci branhiali etc. În dezvoltarea lor trec printr-o fază larvară, care ţine mai mulţi ani. Din singura familie a ordinului se cunosc circa 30 de specii, răspândite în râurile din Europa, Asia, America de Nord, pe ţărmurile Atlanticului, etc. La noi este reprezentat printr-o singură familie.

Familia Petromyzonidae
Caracterele ordinului sunt valabile şi pentru familie; în plus, fecundaţia este externă şi are loc în apă. Ouăle mici; larvele nu au ochi şi dinţi, deosebindu-se astfel de adulţi). După 3-5 ani, larvele devin adulte. De obicei trăiesc îngropaţi în nămol, de unde ies şi atacă peştii de talie mică sau alte animale mici de apă; acest mod de trai şi hrană sunt consideraţi semiparaziţi.
În ţara noastră există un gen şi 3 specii, răspândite mai ales în râurile de munte.

Eudontomyzon danfordi (chişcar, cicar)
Adulţii 17,6-30 cm, larvele 15,6-18 cm; în jumătatea anterioară, corpul turtit lateral. Dinţii (odontoizii) labiali supraorali la centru unicuspizi, pe laturi bicuspizi; odontoizii labiali suborali totdeauna bicuspizi; cei mediani interiori de lângă discul oral bicuspizi, rareori mono- sau tricuspizi; lama linguală impară şi cu 9-13 cuspizi conici, cu medianul mai înalt. Adulţi, în general cenuşii. Spatele albastru-cenuşiu sau cenuşiu-cafeniu închis. Laturile cenuşii-gălbui. Ventral, galben deschis sau albicios. Larvele roşii-vinete.
Preferă zonele caracteristice scobarului şi mrenei. Prin specificul de hrană este animal de pradă; atacă de preferinţă peştii cu solzi mici (zglăvoci, grindei, mrene vinete, păstrăvi), sugându-le sângele şî carnea. Înoată prin unduirea corpului. Se reproduce prin aprilie-mai. Larvele au formă vermoidă şi trăiesc îngropate în nămol, ca şi adulţii, hrănindu-se cu animale mici şî resturi organice. Se menţionează pentru Moldova din râurile: Rişca, Suceava, Moldova, Bistriţa, Siret, Prut; pentru Transilvania din Mureş, Someş, Crişul Negru, Strei, Olt. Se pescuiec prin răstocirea pâraielor sau cu hârleţul, prin scoaterea nămolului pe mal, sau momindu-i cu un peşte mort legat cu o sfoară, de care ei se fixează

Eudontomyzon mariae

Lungimea până la 21 cm. Specie cunoscută până acum numai după o femelă colectată din pârâul Cibin (Sibiu). Biologia nu este încă precizată.

Eudontomyzon vladykovi

Adulţii 15-21,4 cm, larvele 17,3-23 cm; în jumătatea anterioară, corpul adulţilor cilindric. Odontoizii labiali exteriori superiori dispuşi pe (4-8) şiruri concentrice; labialii interiori superiori monocuspizi. Placa supraorală, în general, cu 2 cuspizi mari, din care unul uneori dublu; placa linguală, impară, cu un cuspid central distinct, mai înalt şi flancat de 2-3 (5) cuspizi mici. Culoarea, la adulţi, în funcţie de vârstă şi de gonade: spatele cafeniu întunecat până la cafeniu-negru; laturile cafenii deschis; orificiile branhiale încadrate cu o culoare mai deschisă şi cu reflexe roz-gălbui; ventral, mai ales în regiunea branhială, alb argintie cu reflexe metalice. Larvele de culoare cafenie strălucitoare, ce se deschide progrsiv pe flancuri şi ventral; cele mai mari au, pe acest fond, numeroase pete înconjurate de alb, mai distincte către posterior. Adulţii nu se hrănesc.

La noi este cunoscut până acum din bazinul Argeşului (Vîlsan, Argeş) şi al Jiului (Râul Galbenu).

Supraclasa Pisces

Pentru determinarea speciilor s-au luat în considerare, în special, caracterele externe cele mai uşor vizibile.

Forma corpului, în general alungită, fusiformă, mai poate fi: compresiformă (turtită lateral), la peştii de fund: limba de mare (Solea nasuta), cambulă (Pleuronectes flesus), calcan (Schophtalamus rhombus), sau depresiformă (turtită de sus în jos), la pisica de mare (Raja clavata). Peştii ce trăiesc printre alge au aspect de ac, diverse forme curioase (căluţii de mare). Oricare ar fi forma se pot delimita: capul, trunchiul, coada şi înotătoarele (fig. 1). Capul – porţiunea de la vârful botului până la ultimul orificiu branhial (la Cyclostomi şi Chondrichtyes) sau până la unghiul posterior al opercului (la Osteichthyes); la cap distingem: gura, ochii, nările, obrazul, ceafa, gâtul, operculul.

Gura poate fi terminală(fig. 2b), dorsală (fig. 2a) sau ventrală (subterminală) (fig. 2c), la care porţiunea de deasupra buzei superioare (rostrum) proeminează. Ciclostomii au gura rotundă. La Chondrichthyes şi la unele specii de  Osteichthyes, falca superioară poate fi egală, mai scurtă sau mai lungă decât cea inferioară. Unele specii au la gură prelungiri tegumentare, numite „mustăţi” (fig. 2c).

Dinţii, mai mult sau mai puţin dezvoltaţi, uneori lipsesc (Cyclostomi). La Chondrichtyes şi Osteichthyes se disting, după poziţia lor, dinţi maxilari, palatini, linguali şi faringieni (pe al 5-lea arc branhial). Dinţii faringieni, plasaţi pe 1,2 sau 3 rânduri, servesc la determinarea speciilor din familia Cyprinidae, când caracterele externe sunt insuficiente. Formula dentară se notează: un singur rând 6-5, adică pe partea stângă 6, iar pe partea dreaptă 5 dinţi faringieni; două rânduri 3.5-5.3, adică pe partea stângă într-un rând 3 şi în altul 5 dinţi, iar pe partea dreaptă 5, şi respectiv 3 dinţi. Aceşti dinţi se pun în evidenţă fie prin tăierea capului (după opercul), destul de adânc, fără a fi detaşat de trunchi, fie că se ridică şi se dă la o parte operculul. se mai folosesc uneori şi ceilalţi dinţi, care pot fi mici, compacţi (cu aspect de ţepi sau perie), mărunţi şi deşi („dinţi de catifea”) sau cu aspect de „canini”, dezvoltaţi neregulat.

Operculul se foloseşte în determinare, fie separat, fie cu celelate componente (preopercul, subopercul, interopercul, raze sau lame branhiostege (fig 3 şi 4). Cyclostomii şi Chondrichtyes fără opercul. Nările, în general perechi, la Osteichthyes dorsal pe bot (fig. 3), la Chondrichtyes lateral ventrale, iar la Cyclostomi numai un orificiu nazal între ochi.

Gâtul – zona dintre punctul de inserţie a razelor branhiostege şi baza Pp (măsurat pe faţa ventrală).

Trunchiul este folosit în determinare prin înotătoare, forma şi structura radiilor sau a solzilor, prezenţa, absenţa sau forma liniei laterale, dimensiuni şi alte caractere.

Înotătoarele, perechi sau neperechi, se folosesc după forma, poziţia, mărimea, tipul şi numărul radiilor. Înotătoarele neperechi sunt plasate pe planul de simetrie al corpului, pe linia mediană, cuprinzând dorsala (notată cu D sau cu D₁, D₂, D₃, când este divizată, fig. 5a), codala (C) şi anala (A). Înotătoarele perechi sunt cele duă pectorale (Pp), plasate întotdeauna lateral în apropierea operculelor, şi două ventrale (Vv) numite şi pelviene. Poziţia Vv este foarte variabilă: abdominale  (Vv – sub abdomen) (fig 1); toracice (Tt – sub torace) (fig. 5a); jugulare (Jj – sub gât) sau faringiene (Ff) (fig. 5b). Forma şi lungimea înotătoarelor în special la cele perechi, pot varia destul de mult; în general, la peştii de râu sunt mai scurte şi mai rotunde decât la peştii de lacuri şi bălţi.

Radiile (scheletul înotătoarelor) sunt spinoase (spini), formate dintr-o singură piesă, în general tari şi ascuţite (fig. 6 a, c 1, 2, 3), şi articulate, din mai multe segmente mici, în mod obişnuit moi, flexibile, ramnificate către capătul lor distal (fig. 6 b, c). Radiile tari, plasate totdeauna înaintea uneia sau mai multor înotătoare moi, pot fi în număr variabil, formând uneori o înotătoare aparte, sau pot lipsi complet. În unele cazuri, prima radie spinoasă mai tare la bază, iar a 3-a, către partea distală, dinţată (la crap, fig. 6c)). Fiecare înotătoare poate avea un număr de radii tari şi moi, care, exprimate cifric, alcătuiesc o formulă. Radiile tari se notează prin cifre romane, cele moi prin cifre arabe; la Perca fluviatilis se notează D₁ XIII-XVI, D₂ I 13-15 şi A II 7-10. Uneori apr formule care cuprin cifre în paranteză, de ex. D₁ (12)14-16(17), care arată posibilitatea, foarte rară de altfel, a existenţei unui număr de radii moi cuprinse între 12 şi 17, pe când în mod obişnuit la majoritatea celorlalte exemplare ele sunt numai între 14 şi 16.

În afară de înotătoarele propriu-zise, în determinare mai are importanţă „înotătoarea” adipoasă de la păstrăvi (Salmonidae), care este de fapt un apendice al pielii, moale, lipsit de radii, plasat pe pedunculul codal. Tot pe pedunculul codal, la alte familii (Scombridae şi Thunidae), în urma D şi A se află mai multe înotătoare mici, numite „pinule”.

În determinare se mai folosesc şi unele dimensiuni indicate în figura 7:

- lungimea totală (absolută); lungimea corpului la Cyprinidae se măsoară până la ultimul rând posterior de solzi, iar la Samonidae (păstrăvi) şi Clupeidae (scrumbii) până la extremitatea posterioară a radiilor mediane ale C;

- lungimea capului (l. c.), când operculul are un spin osos, care formează un unghi cu marginea sa posterioară, se măsoară până la vârful acestu spin sau unghi; la Acipenseridae (nisetri), lungimea capului este cuprinsă între vârful botului şi marginea anterioară a cefei (nucala);

- lungimea botului (r. po.) (regiunea preorbitală). Botul la peştii tineri mai lung decât la adulţi; la Salmonidae (păstrăvi), nu se măsoară în perioada reproducerii, când este mai lung decât în restul anului; la nisetrii se măsoară de la vârful rostrului până la punctul de fixare a mustăţilor;

- fruntea (regiunea interorbitală) se măsoară între marginile superioare ale celor două orbite;

- ochiul se măsoară în sens longitudinal (orizontal);

- lungimea trunchiului (l. tr.), de la marginea posterioară a bazei A;

- pieptul, distanţa dintre baza Pp şi baza Vv;

- distanţa predorsală, de la vârful botului până la punctul anterior al bazei D;

- distanţa postdorsală, de la punctul posterior bazal al D şi până la baza C;

- lungimea comercială, de la mijlocul ochiului până la marginea posterioară a bazei A (lungime folosită în tehnologia şi în industria piscicolă);

- lungimea reglementară, de la mijlocul ochiului până la vârful C (folosită ca mijloc de control în timpul pescuitului; sub această lungime se interzice pescuitul);

- lungime înotătoarelor neperechi este baza lor, iar a celor perechi este radia cea mai lungă;

- înălţimea maximă a corpului (h), partea cea mai înaltă, fie înaintea primei D, fie înainte Vv;

- înălţimea minimă a corpului (h’), se ia pe pedunculul codal, în partea cea mai îngustă;

- înălţimea A şi D este dată de cea mailungă radie;

- linia laterală (l. lat.) este folosită atât prin formă obişnuit mai mult sau mai puţin dreaptă, uneori foarte sinuasă, alteori dezvoltată parţial sau lipseşte; cât şi prin numărul de solzi perforaţi de orificiile organului de simţ lateral.

Pielea adesea cu solzi sau cu formaţiuni osoase, rar fără solzi, cu aspect vâscos. Rechinii au solzi mari, denticulaţi (zimţaţi), osificaţi, (solzi placoizi), numiţi „butoni”. La nisetri, solzii ganoizi au aspect de scuturi, sunt romboidali, acoperiţi cu un smalţ foarte strălucitor (fig. 8). La Osteicthyes, în afară de Acipenseridae, sunt subţiri şi imbricaţi, cicloizi (fig. 9a), netezi, fără dinţişori la partea liberă, dar cu o margine proeminentă, cu care se fixează în piele, sau ctenoizi (fig. 9b), cu marginea liberă, dinţată (cu spinule, fig. 9b, sp.), care apare evidentă dacă mergem cu degetul de-a lungul corpului de la coadă către cap (la Perca fluviatilis). Pe corp, solzii formează şiruri longitudinale şi transversale. În determinare se numără solzii liniei laterale în sens longitudinal, apoi diagonal, deasupra şi dedesubtul liniei laterale, respectiv către D şi către Vv (fig. 10), obţinându-se „formula solzilor”. La Perca fluviatilis, formula se poate prezenta sub formă liniară: 8-10 / 80-98 / 17-20 în care se trece întâi numărul solzilor de deasupra liniei laterale, apoi numărul solzilor din lungul liniei laterale, iar ultimele cifre indică numărul solzilor de sub ea. Rândurile de solzi, de o parte şi de alta a liniei laterale, sunt indicate uneori în literatură şi sub numele de „squame” (sq.), termen ce se foloseşte mai mult la reptile.

Dintre organele interne este folosită în determinare şi vezica înotătoare sau „aeriană”, după care peştii pot fi grupaţi î Physostomi, când vezica comunică cu tubul digestiv, şi Physoclişti, când nu comunică cu tubul digestiv. Se mai folosesc şi anexele pilorice, dependente de stomac, care pot fi în număr şi de lungimi variabile.

Destul de frecvent se utilizează şi unele semne şi particularităţi individuale, care variază după vârstă, loc, etc.; interpretarea forţată a acestora a dus adesea la descrierea unor specii cu totul nestabile. De exemplu, capul la ocheană (Rutilus rutilus) şi mai ales la obleţ (Alburnus alburnus) poate avea alt „habitus” (aspect al corpului în total sau al unei anumite părţi din corp), ceea ce poate duce la confuzie prin determinarea unei specii drept altă specie.

Forma corpului mai este determinată şi de hrană, atât prin calitatea, cât şi prin cantitatea sa; în genere, peştii flămânzi au spate îngust şi ascuţit, un cap relativ mare şi ochi mari; un peşte bine hrănit se cunoaşte după spatele lat, cap mic, ochi mici şi o coloraţie mai vie.

Culoarea, în general, variază după vârstă, sezon sau loc şi nu poate fi folosită ca un criteriu just în determinare. Se foloseşte totuşi la recunoaşterea sexelor sau a speciilor din aceeaşi familie pe exemplare proaspete. De asemenea se mai folosesc petele şi dungile.

Clasa Chondrichthyes (peşti cartilaginoşi, rechini)

Vertebrate acvatice cu corpul acoperit de solzi mici de tip placoid. Gura şi narinele, situate pe partea ventrală a capului. Spiracule bine dezvoltate. Nu prezintă anexe embrionare şi au temperatura corpului variabilă. Înotătoarele sunt perechi şi neperechi. Caudala heterocercă (cu cei 2 lobi inegali). Radiile înotătătoarelor cartilaginoase, flexibile, nesegmentate. Branhiile sunt de tip tabular (septat); cele 5-7 perechi de fante branhiale se deschid direct la exterior. Scheletul este cartilaginos, mai mult sau mai puţin calcifiat; notocordul persistent. Vertebrele sunt complete şi separate, de tip amficelic. Inima bicamerală, cu con arterial dezvoltat, cu numeroase valvule. Intestinul este prevăzut cu valvulă spirală şi se termină într-o cloacă. Masculii posedă organe de acuplare (mixopterigii); fecundaţia este internă. Ou de tip telolecit; dezvoltare directă. Vezica înotătoare lipseşte.

Cele mai multe specii sunt marine; forme predominant carnivore.

Actual se cunosc două ordine cu peste 150 specii. La noi un ordin.

Ordinul Plagiostomi

Gura transversală (plagiostoma) faţă de axul longitudinal al corpului, cu dinţi ascuţiţi şi numeroşi. Nările înaintea gurii, ventral. Ochii, plasaţi pe cap, lateral sau dorsal, la unele specii au o membrană nictitantă. Fantele branhiale (5-7) se deschid la Selachoidei pe laturile capului (Pleurotrema), iar la Batoidei pe partea ventrală (Hypotremata). După forma corpului se împart în: rechini cu corp alungit (fusiform) - Selachoidei şi rechini cu corp turtit dorso-ventral (depresiform) - Batoidei.

Selachoidei sunt pelagici, în mări şi oceane, foarte lacomi, exclusiv carnivori. Gura cu dinţi în general triunghiulari şi ascuţiţi, aşezaţi în mai multe rânduri. Buni înotători. Unele specii comestibile; cei mai mulţi se folosesc pentru extragerea unturii şi făinii.

Batoidei sunt bentonici, pe fundurile nisipoase prin ondularea înotătoarelor pectorale foarte mari. Se hrănesc cu scoici şi crustacei, pe care le sfărâmă cu ajutorul dinţilor laţi şi tari. Sun vivipari sau ovipari. Ouăle au o cochilie cornoasă dreptunghiulară şi 4 prelungiri în formă de coarne. Ca arme de apărare sau atac, unele specii au un ghimpe veninos plasat pe coadă (trigonidele) sau organe electrice (torpenidele din Mediterana). Specii răspândite pe coastele europene ale Atlanticului, bazinului mediteranean şi de la coastele Japoniei până în sudul Africii. În Marea Neagră, 4 familii întâlnite şi la litoralul românesc.

Familia Scyllidae

Scyllium canicula

Rechin ovipar, mic (40-80 cm); greutate 7-10 kg; comestibil. Corpul cenuşiu, cu pete mici şi foarte numeroase. Trăieşte mai mult pe fundul mării în apropierea coastelor.

În Marea Neagră, mai mult în sud; la litoralul românesc apare foarte rar.

Familia Spinacidae

Squalus acanthias (câine de mare)

Specie relativ mică 90-170 cm, greutatea 9-12 kg, corp fusiform. Pedunculul caudal puternic dezvoltat. Fantele branhiale sunt pe laturile corpului; fără aripioară anală; cu 2 dorsale precedate de un spin; caudala heterocercă epibatică. Gura transversală, inferioară, cu dinţi ascuţiţi, aşezaţi pe mai multe rânduri de maxilare. Dorsal cenuşiu, cu pete albe, mai mult sau mai puţin bine individualizate, rotunde; ventral albicios. Specie ovovivipară (aplacentar), fecundaţie internă.

Pe toată platforma continentală, obişnuit deasupra fundurilor mâloase. Masculii trăiesc mai mult în larg, la peste 20 km depărtare de ţărm. Se hrănesc cu scrumbii albastre, aterine, hamsii, barbuni, stavrizi, guvizi. Vara, femelele şi puii se apropie de ţărm; masculii rămân în larg la 3-5 km de coastă şi la 20-30 m adâncime. Se reproduc în ianuare-martie.

Familia Rajidae

Raja clavata (vulpe de mare)

Lungime femelelor în Marea Neagră 125 cm, iar a masculilor 90 cm; greutate 5-7 kg; dimorfism sexual accentuat. Corpul turtit dorso-ventral, cu contur mai mult sau mai puţin rombic, cu ţepi pe faţa dorsală mai deşi, pe faţa ventrală mai rari; partea bazală a acestor ţepi netedă şi cu aspect de butoni. Masculii au organe de acuplare evidente. Coloraţia dorsală variază între cenuşiu şi galben-cenuşiu, ventral mai deschisă.

În faţa litoralului românesc trăieşte în bentosul neritic, cu facies faseolinoid, la 60-80 m adâncime, îngropată în nisip. Preferă apa mai rece şî mai sărată. Înoată cu ajutorul înotătoarelor pectorale şi pare că zboară prin apă, ţinându-se după bancurile de peşti migratori. Când stă ascunsă în nisip, printr-o mişcare bruscă se repede asupra prăzii (peşti, crustacei) o acoperă cu corpul şi apoi o devorează. Duce o viaţă solitară. Se reproduce prin martie-aprilie, când se aproprie de ţărm o dată cu calcanul, depune ouă învelite într-o coajă elastică (sub formă de capsule agăţate de algele macrofite) şi se retrage apoi la adâncimi mai mari până în toamnă, când se aproprie din nou de ţărm o dată cu curenţii reci. Către iarnă se retrage pe fund mitiloid. Se pescuieşte tot timpul anului dar mai ales vara la setci şi paragate de calcan.

Familia Trygonidae

Dasyatis pastinaca (pisică de mare)

Lungimea în Marea Neagră 100 (rar 150) cm; greutatea 6-10 kg, rar 16 kg. Corpul lăţit, romboidal, nud, doar pe linia mediană a spatelui şi cozii câţiva tubercului. Înotătoarea dorsala este înlocuită prin 1-2 ţepi osoşi, zimţaţi, ca şi la acul de albină. Înotătoarele pectorale concresc înaintea botului, înlocuind rostrul. Rănile provocate de ţepii caudali pot fi periculoase. Corpul dorsal cenuşiu, negru-gălbui sau verde-măsliniu, ventral alb-murdar.

În faţa litoralului românesc trăieşte în bentosul neritic cu facies nisipos, la adâncimi de 60-70 m, preferând apa mai caldă. Se aproprie de ţărm mai-august, când apa are 12⁰C, la adâncimea de 10-15 m, când are loc şi reproducerea. Specie ovovivipară. Când apa se răceşte, se retrage spre adâncime, iernând cu nisetrii. Se hrăneşte cu peşti mici, moluşte şi crustacei. Se pescuieşte vara şi toamna la setci şi paragate de calcan.

Clasa Osteichthyes (peşti osoşi)

Ordinul Acipenseriformes

Peşti mari sau foarte mari, cu corpul alungit, anterior gros, posterior uşor comprimat lateral. Scheletul în cea mai mare parte cartilaginos (de aceea mai sunt numiţiţi şi ganoizi cartilaginoşi). Codala heterocercă. Solzii ganoizi reduşi ca număr, evidenţi numai în regiunea codală; corpul în rest nud sau cu 5 rânduri longitudinale de plăci osoase, din care unul dorsal şi de fiecare parte câte un rând lateral şi câte unul ventral. Gura inferioară, cu două perechi de mustăţi sub bot. În apele noastre există o familie.

Familia Acipenseridae (nisetri)

Corpul cu 5 rânduri longitudinale de plăci osoase, în secţiune cu aspect pentagonal. Lobul superior al codalei cu solzi rombici (fulcre). Botul poate fi alungit, conic sau turtit, totdeauna terminat într-un rostru. Gura ventrală, anterior cu 4 mustăţi într-un rând transversal; adulţii nu au dinţi. Branhiile cu câte un opercul. Eventele prezente. Peşti marini şi de apă dulce, foarte comuni în Marea Neagră, Marea Azov, Caspica şi apele ce se varsă în ele. Urcă în fluvii primăvara pentru reproducere. Femela depune milioane de icre negre. În apele româneşti există 6 specii.

Acipenser nudiventris (viză)

Lungimea obişnuită 40-50 cm; cea maximă 150-200 cm (46-48 kg); rar se pescuiec în Dunăre exemplare de 60-80 kg. Botul, scurt şi conic, rotunjit la capăt. Gura dreaptă. Spatele cenuşiu închis, cu nuanţe de cafeniu sau vânăt; pe laturi ceva mai deschis; abdomenul alb.

Specie de apă dulce, rar observată în mare. Se pescuieşte în dunăre, Jiu, Olt, Argeş, iar primăvara în partea inferioară a Prutului şi Siretului. Preferă apele limpezi, hrănindu-se aproape exclusiv cu crustacei şi larve de insecte (rusalii, vetriţe), care se dezvoltă la 6-8 m adâncime. Hibernează în Dunăre, alături de cegă, în gropi adânci şi cu fund tare. Trăieşte până la 30 de ani şi chiar mai mult. Se reproduce dim mai până în iunie, femela depunând între 200.000 şi 1.000.000 de icre pe bancuri de nisip şi pietriş, la curent puternic.

Acipenser ruthenus (cegă)

Lungimea obişnuită 60-70 cm (4-5 kg); cea maximă 100-125 cm (16 kg). Botul alungit, triunghiular, ascuţit. Cu 12-17 scuturi dorsale, uşor asimetrice (vârful ţepului  depăşind posterior marginea lor), 58-70 laterale, 12-18 ventrale. Spatele cenuşiu sau cafeniu cu nuanţe verzui; abdomenul gălbui-roz.

Felul de viaţă, mult asemănător cu al vizei (hrană, reproducere, hibernaţie), zoobentofag, se reproduce în aprilie-mai. Preferă adâncimile cu fund tare. Trăieşte circa 22 de ani. Specie adaptată la apă dulce, trăieşte în Dunăre, urcând până la Bratislava şi Viena; Se găseşte în Tisa, Mureş, Someş; primăvara intră din Dunăre în Jiu, Olt, Argeş, Prut, Siret. Dă hibrizi ci viza, morunul, păstruga şi nisetrul.Caracterul care variază cel mai mult este lungimea botului, deosebindu-se astfel mai multe varietăţi.

Acipenser gűldenstaedti (nisetru)

Lungimea obişnuită 100-160 cm (12-25 kg). Botul scurt, rotunjit şi lat; mustăţile sunt plasate în apropierea botului. Prima radie a înotătoarelor pectorale puternic dezvoltată. Corpul acoperit (printre rândurile de plăci) cu scutele (plăcuţe mici) stelate; cu 8-16 scuturi dorsale (prevăzute cu un ţep scurt, central), 25-44 laterale şi 6-13 ventrale. Spatele, la unele exemplare, negru-cenuşiu, la altele verde murdar până la închis şi abdomenul alb-murdar.

În bazinul Mării Negre, deci şi în apele noastre, este răspândită ssp. Ac. Gűldenstaedti colchicus. Adulţii trăiesc în mare, în facies mitiloid şi faseolinoid (la 60-70 m adâncime), în tovărăsia calcanului şi vulpii de mare. Ca peşte migrator anadrom, primăvara (aprilie-mai) urcă în susul Dunării, pentru reproducere, până la Porţile de Fier, depunând icrele în tot cursul fluviului, în locuri adânci, cu fund pietros şî nisipos (mai-iunie); către toamnă, cea mai mare parte dintre adulţi şi tineri se întorc în mare, unde iernează la adâncime în grupuri mici. Se hrăneşte cu moluşte, crustacei şi peşti mici. Trăieşte circa 45 de ani şi chiar mai mult. Cu morunul dă hibrizi. Se pescuieşte cu carmace şi paragate, atât pe fluviu, dar mai ales la gurile lui.

Acipenser sturio (şip)

Lungimea obişnuită 120-150 (180) cm. Botul alungit, triunghiular şi rotunjit la vârf. Spatele galben-cafeniu; abdomenul alb-gălbui-argintiu.

Trăieşte în tot lungul litoralului, în faţa gurilor Dunării şi în deltă. Se hrăneşte în special cu hamsii. Reproducerea în aprilie-mai, femela depunând de la 200.000 la 5-6.000.000 de icre pe bancurile de nisip din faţa deltei. Cu nisetrul dă hibrizi.

Acipenser stellatus (păstrugă)

Lungimea obişnuită 120-140 cm (6-8 kg). Botul foarte lung, îngust şi lăţit. Cu 11-14 scuturi dorsale şi 30-36 ventrale. Prima radie a înotătoarelor pectorale slab dezvoltată. Spatele negru-cafeniu sau cenuşiu; abdomenul şi puţin din laturile inferioare gălbui.

Specie pelago-bentonică, noaptea urcă spre suprafaţa apei în căutarea hranei; către ziuă se retrage la fund. Se grăneşte cu moluşte, crustacei, larve de insecte, viermi, guvizi. În Dunăre intră pe la începutul lunii martie. Reproducerea pe la sfşitul lunii mai, în locuri adânci, cu curent puternic. În Dunăre ocupă aceleaşi locuri cu nisetrul şi morunul. Este prezent în tot lungul litoralului românesc, ocazional în unele bălţi ale Dunării şi în complexul Razelm. Dă hibrizi cu viza, cega, nisetrul şi morunul. Se pescuieşte în mare, cu setci fixe, carmace şi taliene.

Huso huso (morun)

Lungimea obişnuită a exemplarelor pescuite în Marea Neagră 170-200 cm (50-150 kg); pot ajunge la 4-5 m şi 500-1200 kg (rar 2000 kg). Botul la exemplarele tinere, triunghiular şi ascuţit la vârf, iar la cele bătrâne devine din ce în ce mai scurt şi mai moale. Gura semilunară, mare; buza inferioară, continuă. Cu 41-52 scuturi laterale şi 9-11 ventrale. Dorsal cenuşiu până la negru, ventral alb. Culoarea variază după mediu: cei din Dunăre cenuşii mai deschis, cei din mare mai închişi.

Specie solitară, trăind pe fund mitiloid şi fascolinoid, la adâncime de de 50-70 m. Se hrăneşte, în afară de crustacei şi moluşte, cu mari cantităţi de peşti (crap, avat, babuşcă, plătică, guvizi, hamsii), creveţi, crabi şi chiar păsări acvatice. Faţă de ceilalţi sturioni, este un mare carnivor. În aprilie-mai migrează din mare în Dunăre, unde femela depune, pefundul pietros şi nisipos, între 500.000 şi 5.000.000 de icre. Iernează în grupuri. Trăieşte în mod obişnuit 30-60 de ani, însă poate trece şi peste 100 de ani. Este prezent în tot lungul litoralului românesc; în Dunăre urcă până mai sus de Budapesta; rar în Razelm; excepţional în bălţile Dunării. Dă hibrizi cu nisetrul, păstruga şi viza. Se pescuieşte cu carmace şi paragate, atât pe fluviu, dar mai ales la gurile lui.

Ordinul Clupeiformes

Peşti de mărime variabilă. Corpul cu solzi cicloizi, rar ctenoizi. O singură dorsală, adesea există şi o înotătoare adipoasă; înotătoarele pectorale se inserează spre partea ventrală; înotătoarele ventral cu poziţie abdominală. La toate înotătoarele au peste 6 radii moi şi segmentate; radii branhiostegale în număr mare. Ordinul cuprinde numeroase familii, majoritatea marine, puţine dulcicole. La noi există 6 familii.

Familia Clupeidae

Peşti marini, mulţi migratori, cu corpul alungit, uşor turtit lateral; abdomenul cu o muchie ascuţită. Solzii netezi (cicloizi), mari, subţiri, argintii, mai mult sau mai puţin căzători pe tot corpul, afară de cap. Linia laterală lipseşte. Gura fără mustăţi; dinţii mărunţi sau lipsesc. Înotătoarea dorsala scurtă, mai mult sau mai puţin la centrul spatelui. Înotătoarea codală adânc scobită. Înotătoarea anală mai mult sau mai puţin lungă.

Familiile cu multe genuri şî specii, răspândite în toate mările şi oceanele, în special în cele calde. La noi sunt sezoniere. Apariţia bancurilor de scrumbii în apele noastre coincide cu depunerea icrelor, care în mod obişnuit nu depăşesc 1-2 mm. Dintre speciile care trăiesc în Marea Neagră, unele intră primăvara în Dunăre pentru depunerea icrelor. În apele noastre 7 specii.

Alosa pontica (scumbie de Dunăre)

Lungimea 30-45 cm; la 7-8 ani are 1 kg. D III-IV 12-16, A II-III 16-20. Lungimea botului mai mare decât diametrul ochiului. Pleoapa adipoasă foarte bine dezvoltată. Gura cu dinţi dezvoltaţi pe fălci, limbă şi vomer. Dorsal verde-albastru, flancuri argintii cu luciu viu; pata postoperculară slab marcată.

Specie pelagică, endemică, de origine marină, anadromă. Trăieşte în cârduri în mare. În Dunăre intră prin martie pentru depunerea icrelor; apoi, prin mai, se reîntoarce în mare, îndreptându-se către larg, la adânc. Se hrăneşte cu guvizi, staveizi, hamsii, aterne, uve şi crustacei marini (miside, gamaride, creveţi). Este răspândită şi comună, în lungul litoralului românesc primăvara şi toamna. Se pescuieşte primăvara pe fluviu cu setci fixe şi în derivă.

Alosa maeotica (scrumbie mică)

Lungimea până la 33 cm. D III (IV) (13) 14-15 (16); A (II) III 19 (16-21); muchia abdomenului mai evidentă decât la scrumbia de Dunăre. Gura cu dinţi bine dezvoltaţi şi de diferite forme pe fălci, limbă, vomer, palatine. Spatele verde-albăstrui, flancurile şi abdomenul argintii.

Specie exclusiv marină, nu intră în Dunăre. Primăvara intră în lacul Razelm când temperatura apei este de 7^OC şi se întoarce în mare prin august-septembrie, o dată cu chefalii. Se hrăneşte cu hamsii, ciacia şi crustacei (creveţi, gamaride, miside, izopode). Răspândită în lungul litoralului românesc şi în lacul Razelm.

Alosa caspia (rizeafcă)

Lungimea 22 cm (50-60 g). D III (IV) (12) 13-14 (15), A II-III 16-20. Corp înalt, comprimat lateral, pendunculul caudal scurt, abdomenul cu muchie evidentă. Ochiul egal cu lungimea botului. Dinţii mai punţin dezvoltaţi decât la celelelte scrumbii. Spatele cenuşiu-verzui sau albăstrui închis. Capul aproape negru. Pe flancuri şi spre abdomen alb-argintie. O pată neagră postoperculară urmată de 3-4 mai deschise.

Trăieşte în mare, fiind o specie pelagică, eurihalină, gregară. Către ţărmul românesc vine prin martie din sud-vestul Mării Negre, de unde intră apoi în Dunăre urcând până la Porţile de Fier. Depune icrele în serii, în mai şi iunie, iar prin august majoritatea adulţilor se reântorc în mare. Peşte răpitor, hrănindu-se în special cu gingirică şi hamsii; până la 3 ani se hrăneşte exclusiv cu larve de insecte (chironomide) şi crustacei (Cyclopus, Cypris, Gamarus). Se pescuieşte primăvara pe fluviu cu setci fixe şi în derivă.

Sardina pilchardus (sardea)

Lungimea 68-230 mm. D III 14-15, A II 17-19. Corpul gros i rotunjit pe spate, cu solzii mari şi căzători. Spatele albastru închis sau verde închis cu luciu metalic; abdomenul alb-argintiu.

Specie exclusiv marină, mai mult în larg şi la adâncime relativă; lângă ţărm apare din iunie până în septembrie, pescuindu-se în cantităţi mici.

Clupeonella cultriventris (gingirică)

Lungimea femelei 12-13 cm, masculul 8 cm.D II-IV 11-13, A II-II 14-18. Corp relativ înalt, puternic comprimat lateral; ultimele 2 radii ale analei sunt lungi; bot scurt, ascuţit; solzi mari acoperă laturile corpului (ei lipsesc pe cap); dorsal cenuşiu-gălbui cu irizaţii verzi; flancurile argintii strălucitoare.

Specie gregară, eurihalină, planctonică, în ape marine, salmastre sau dulci (în Razelm, la gurile şi în bălţile Dunării). Migrează toamna şi primăvara pe fluviu; se reproduce în mai-iunie în mare şi apele interioare, la salinităţi de sub 8% şi temperaturi de 11-18^OC. Formă planctonofagă. Se pescuieşte la taliene, setci, năvoade.

Sprattus sprattus (sprot)

Lungimea 8-12 (16) cm. Corp alungit, comprimat lateral; gură mică protractilă, oblică. D IV-V 11-14, A II-IV 15-19; anala cu radii egal de înalte; solzii relativ mari, subţiri şi caduci, acoperă tot corpul, cu excepţia capului dorsal albastru întunecat, flancurile şi partea ventrală argintie.

Specie gregară pelagică, de larg şi coastă; execută migraţii neregulate, determinate de variaţii termice; preferă apele reci. Se reproduce tot timpul anului, cu un maxim primăvara. Trşte 5-6 ani. Este răspândit în lungul litoralului românesc, îndeosebi în jumătatea nordică, tot timpul anului. În Marea Neagră şi Mediterana reprezentată prin subspecia S.s. Phalericus.

Familia Engraulidae

Peşti marini; se deosebesc de clupeide prin lipsa muchiei ventrale. Corpul mai mult cilindric. Gura cu mandibula mai scurtă decât maxila. În apele noastre marine o subspecie.

Engraulis encrasicholus ponticus (hamsie)

Lungimea 10-17 (20) cm (10-15 g). Linia laterală şi înotătoarea adipoasă sunt absente, dorsala este aproximativ la mijlocul corpului. D II-III 10-14, A II 14-17. De fiecare parte a C cu câte 2 solzi alungiţi (alari). Abdomenul rotunjit, gură subterminală, maxilarul inferior mai scurt. Ochii fără pleoape adipoase.Corp alungit, cilindric. Solzii de pe corp căzători. Dorsal albastru-închis, flancurile şi partea ventrală argintii.

Trăieşte în largul mării, aproape de suprafaţă, în cârduri. Specie gregară, termofilă. Se hrăneşte cu zooplancton (copepode, miside, larve de decapode şi moluşte). Se aproprie de ţărm primăvara (martie) şi toamna (octombrie-noiembrie), când este pescuit în cantităţi mari la taliene şi traulul. Reproducerea din iunie până în septembrie (noaptea între orele 24 şi 4); puii, după ecloziune, se aproprie de ţărm. Comun în Marea Neagră.

Familia Samonidae (păstrăvi)

Corpul cu solzi mici, netezi (cicloizi) şi rezistenţi. Linia laterală prezentă. Limba dinţată sau nedinţată. Trăiesc în ape de munte (râuri, pâraie, lacuri) sau în mare; cei maontani în ape repezi, limpezi, reci şi cu fund pietros; cei marini îşi depun icrele în râuri, căutând o apă din ce în ce mai bogată în oxigen. Ofemelă depune câteva mii de ouă, mai grele decât apa, cu diametrul de 1-6 mm.

Salmo trutta fario (păstrăv de munte)

Lungimea 21-37 cm (200-300 g, rar 1500 g). D III-V 9-11, A II-IV (7) 8-9; l. lat. 25-26 / 110-132 / 20-23. Partea posterioară a vomerului cu două serii longitudinale de dinţi (9-12 în total). Coloraţia variază după vârstă, sex, natura şi temperatura apei, etc. La dulţi, spatelele cafeniu-verzui, cu pete rotunjite negre sau roşii. Laturile corpului gălbui, cu pete negre şi roşii, înconjurate de un cerc mai deschis. D cu pete negre şi roşii, rotunjite.

Trăieşte în pâraie de munte cu apă limpede, repede, rece şi mult oxigenată, ascuns pe sub pietre sau pe lângă malurile umbrite; nu poate trăi în ape mai calde de 15^OC. Foarte vioi, foarte rapace, se hrăneşte cu insecte, viermi, crustacei dar şi cu peşti mici, icre şi chiar cu proprii pui. Pentru reproducere urcă spre izvorul pâraielor toamna, înfruntând cascade, bolovani, etc. Icrele le depun când apa se răceşte, din octombrie până în decembrie. În ţara noastră există în Siret, de la izvoare până la Luncavăţ; în bazinul Bistriţei, de la Dorna până la Tarcău; în toate râurile alpine din Carpaţii Meridionali; în Someşul Rece, Someşul Cald, Cibin şi Timiş; prezent şi în lacurile de munte din Retezat (Zănoaga şi Bucura).

Salmo trutta lacustris (păstrăv de lac)

Lungimea (între 3 şi 12 ani) 27-103 cm (210g –15 kg), unele exemplare ajungând chiar la 31 kg). Păstrăvul de lac este o formă a păstrăvului de râu, adaptată la o viaţă sedentară în lacurile de munte. Spatele albastru-verzui, abdomenul şi flancurile argintii. Pe corp numeroase pete negre, colţuroase sau în formă de X, rar rotunde. Între radiile D, petele sunt în serii regulate; petele nu sunt înconjurate de un inel colorat mai deschis.

Trăieşte permanent în lacuri de munte. Se hrăneşte (cât este mic) cu larve de insecte (perlide, friganide, etc.), iar ca adult consumă peştişori. Se reproduce atât în lacuri, cât şi în pâraiele şi râurile ce se varsă în ele. În ţara noastră se găseşte în lacurile Roşu, Bicaz şi Gîlcescu.

Salmo trutta labrax (păstrăv de mare)

Lungimea până la 1 m (până la 16 kg). D IV 8-10, A III 8; l. lat. 25-31 / 119-132 / 22/30. Vomerul cu un singur rând de dinţi. Spatele negru-albăstrui; flancurile şi abdomenul argintii. De o parte şi de alta a liniei laterale se disting numeroase pete negre în formă de X, apoi pete mari galbene-verzui, precum şi puncte portocalii, mai ales pe partea superioară a capului. D cu pete negre, dispuse în serie. Pp, Vv ş A albe. C uşor escavată.

Trăieşte în Marea Neagră, rar intră în deltă. Este pescuit în exemplare izolate (între alţi peşti) din aprilie până în septembrie; în aprilie se pescuieşte cu scrumbia de Dunăre, în mai cu scrumbia albastră şi pălămida, iar în iulie-septembrie cu stavrizii şi lufarii.

Salmo gairdneri (păstrăv curcubeu)

Lungimea 23-25 cm (maximum 50-90 cm); (800-1600 g, rar 6 kg). D IV 9-10, A III 10; l. lat. 23/ 129-150 /25. Vomerul pentagonal, în formă de luntre. C scobită. Spatele albastru-cenuşiu, laturile argintii, abdomenul albicios. Tot corpul, D, înotătoarea adipoasă şi C cu numeroase puncte negre. Pe laturile corpului se observă o dungă lată, roz-sidefie, cu reflexe metalice, irizante.

Trăieşte în ape mai sărace în oxigen şi mai calde (18-25^OC), adaptându-se uşor în lacuri, iazuri, heleşteie. Se hrăneşte cu viermi, moluşte, larve de insecte şi crustacei. Se reproduce primăvara, prin martie aprilie. Originar din america de Nord. La noi ssp. S. g. irideus este crescută mai ales în păstrăvării, fiind rară în apele curgătoare.

Salvelinus fontinalis (fântânel)

Lungimea 20-40 cm. Spatele verde închis-măsliniu, cu dungi şerpuite, mari, întunecate; laturile mai deschise şi cu puncte roşi, înconjurate de albastru. Abdomenul deschis până la alb, în perioada de reproducere devenind roşu. Pp, Vv şi A roşietice, tivite pe marginea anterioară cu o dungă albă şi alta neagră.

Trăieşte în apele de munte puternic oxigenate şi mai reci. Inoată către suprafaţa apei, fiind mai îndrăzneţ decât păstrăvul idigen. Este mai vioi şi mai carnivor, hrănindu-se cu insecte, viermi crustacei şi peşti mici. Se reproduce prin noiembrie-decembrie. Cu păstrăvul de munte dă urmaşi sterili. Originar din America. În ţara noastră în bazinul Bistriţei. Se creşte în păstrăvăriile Argel, broşteni şi Barnar (jud. Suceava).

Hucho hucho (lostriţă)

Lungimea atinge 1-1,5 m (3-5, 10-20 kg, în mod excepţional 50-60 kg). D (III) IV-V 9-11, A IV 7-9, l. lat. 18-20 / 180-200 (233) / 20-24. Corpul aproape cilindric. Capul lung, turtit dorso-ventral, asemănător cu cel de ştiucă. Gura mare, cu dinţi puternici, trece dincolo de verticala posterioară a ochiului. C bine escavată. Spatele cafeniu-verzui, laturile argintii, abdomenul alb-argintiu sau alb-cenuşiu. Unele exemplare mari prezintă o coloraţie roşietică.

Trăieşte în râurile de munte, mai mari şi mai adânci printre bolovanii de pe fund. Peşte foarte lacom, hrănindu-se cât e tânăr cu larve de insecte, insecte şi peştişori, iar ca adult în special cu peşti (zglăvoci, mreană, păstrăvi, lipan, etc.) şi chiar păsări şi chiţcani. Vânează în special noaptea. Se reproduce în martie-aprilie. Actual, la noi, se găseşte numai în Bistriţa, Moldova, Vişeu. Pe cale de dispariţie, protejat prin lege.

Coregonus albula (păstrăv argintiu)

Lungimea 15-20 cm (rar până la 35 cm). D IV 8-9, A IV 11-12, P I 14-15, V II 10; l. lat. 7-9 / 80-90 / 8. Aspect de scrumbie, dar cu înotătoare adipoasă şi cu linie laterală mai completă, de la coadă până deasupra vârfului P fiind destul de dreaptă şi de aici îndreptată în sus. Gura superioară şi oblică. Maxilarul inferior proeminează cu bărbia mai mult sau mai puţin evidentă şi intră într-o scobitură a buzei superioare. Capul se cuprinde de 5 ori în lungimea corpului. Culoarea în general argintie. Dorsal albastră-cenuşie. Ventral şi lateral argintie strălucitoare. D şi C cenuşii, Pp, Vv şi A albicioase.

Peşte de cârd, trăieşte mai ales în lacuri relativ adânci şi limpezi. se hrăneşte cu plancton. Reproducerea prin noiembrie-decembrie după 2 ani. Răspândit în lacurile dinţările baltice şi din Bavaria. La noi ssp. C. a. ladogensis aclimatizată în lacurile de acumulare.

Coregonus lavaretus (păstrăv argintiu)

Lungimea 35-55 cm (variază însă între 25-70 cm, rar 130 cm). D II-IV 10-12, A III-IV 10-12, P I 15-17, V I-II 9-11; l. lat. 10-11 / 100-105/ 9. Botul scurt şi gros, gura inferioară. Culoarea mai mult sau mai puţin argintie, spatele cenuşiu sau albăstrui-verzui; uneori pe cap cu numeroase pete mici, negre. Lateral ceva mai deschis. Ventral alb-argintiu. Înotătoarele albastre-cenuşii, tivite cu o nuanţă mai închisă şi cu vârfurile negricioase.

Trăieşte în lacuri mai mult sau mai puţin adânci, 5-10 (15) m, dar bine oxigenate şi în râuri cu apă rece. Se hrăneşte cu plancton, larve de insecte şi viermi acvatici, ocazional cu peşti mici. Se reproduce după 2-5 ani. Femelele depun icrele din octombrie până în decembrie în locuri puţin adânci şi aproape de mal. Răspândită în Marea Baltică, toamna intră în golfurle şi lacurile litorale. La noi ssp. C. l. maraenoides aclimatizată în lacurile de acumulare.

Familia Thymallidae

Peşti cu gura mică, transversală, cu dinţi slab dezvoltaţi, dispuşi pe premaxilar, maxilar, dentar, prevomer, palatine, uneori şi pe limbă. D₁ lungă, cu 18-25 radii simple, din care cel puţin 17 sunt divizate.

La noi există o specie

Thymallus thymallus (lipan)

Lungimea 30-35 cm (maximum 50 cm), 400 g (maximum 2,8 kg). D IV-VII (IX) 13-17, A II-IV (VI) (9) 10 (11); l. lat. 7-8 / 74-96 / 7-8. Capul relativ mic. Ochiul mare. Corpul alungit şi puţin turtit lateral. D, cu baza lungă, începe înaintea verticalei ce urcă de la P. C puternic escavată, cu radiile acoperite până la jumătate cu solzi mici longitudinali. Coloraţia variază după vârstă şi mediu; spatele verzui-cenuşiu, laturile gălbui-roz sau vinete-argintii, abdomenul alb-argintiu, bătând în roşu.

Răspândit în toate apele de munte, între zona păstrăvului şi zona mrenei, în apă limpede, rece, cu fund pietros (nu în pâraie). Se hrăneşte în special cu larve de insecte (trichoptere), crustacei (amfipode, izopode), viermi, moluşte, dar vânează sărind din apă şi insecte în zbor (diptere, himenoptere). Se reproduce în martie-aprilie. La noi, în avalul râurilor Dorna, Suceava, Moldova, Bistriţa şi afluenţii săi (Baranar, Neagra-Broşteni), în Râul Doamnei, Olt, Jiu, Strei (Hunedoara).

Familia Esocidae

Peşti de apă dulce, cu corpul alungit, cu solzi mici, netezi (cicloizi). Se deosebesc uşor prin capul lung şi botul turtit, ca la raţă. Gura mare, cu dinţi tari pe fălci, cerul gurii şi limbă. Linia laterală la tineri lipseşte sau este incompletă. În apele noastre o specie.

Esox lucius (ştiucă)

Lungimea obişnuită 40-100 cm rar 1,5 m (2-15 kg; rar 25 kg şi excepţional 65 kg). D VI-X 13-16, A III-IV (VII) 10-15 (16); l. lat. 14-17 / 110-144 / 12-15. Fălcile şi casele operculare acoperite cu solzi. Ochii către frunte. Coloraţia, obişnuit verzuie, variază mult după felul apei, natura fundului, vârstă şi anotimp.

Preferă apele curate şi trăieşte, de obicei singură, în toate apele dulci stătătoare din ţară şi chiar în râuri (care formează bălţi) până în zona mrenei. Este cel mai lacom răpitor de apă dulce. Consumă peşti mari şi mici, păsări şi mamifere acvatice, broaşte, insecte, vânând mai mult dimineaţa şi seara. Se reproduce prin februarie-martie, când apa are 8-10^OC în locurile proaspăt inundate.

Familia Umbridae

Peşti cu botul scurt, gura mică cu dinţi moi. Limba fără dinţi. Vv aşezate sub sau puţin înaintea începutului D. C rotunjită. Solzii corpului netezi, fărăstriuri radiare, care acoperă capul deasupra şi pe laturi. Nu au linie laterală. În ţara noastră trăieşte o singură specie.

Umbra krameri (ţigănuş)

Lungimea 4-11 cm. D III-IV 12-13, A II-III 5-6. Spatele cafeniu întunecat, cu reflexe violete sau roşii; abdomenul gălbui. Pe corp şi cap pete negre, neregulate. D şi C cu câte o dungă mai închisă la bază. Masculii au Pp mai lungi decât femelele.

Trăieşte în bălţi şi în special în mocirle printre plante, la apă mică; de multe ori, alături de zvârlugă şi guvizi mici. Rezistă la lipsa de oxigen datorită respiraţiei aeriene (prin vezica înotătoare şi piele). Se reproduce prin mai-iunie, icrele fiind păzite de femele. trăieşte 2-5 ani. Răspândită în Prut până la Iaşi, în Dâmboviţa, Neajlov, Argeş şi Criş până la Bihor, în bălţile Dunării până în deltă.

Ordinul  Cypriniformes

Peşti de forme variabile. Corpul cu solzi cicloizi, mai rar cu plăci osoase sau fără solzi; numai o D. D şi A cu radii moi, cel mult cu o radie ţepoasă; Vv cu poziţie abdominală. Ordinul cuprinde numeroase familii, dintre care numai două sunt marine. La noi 4 familii.

Familia Cyprinidae

Majoritatea speciilor sunt omnivore, puţin pretenţioase la alegerea hranei (insecte, viermi, larve, vegetale). gura cu dinţi faringieni (pe oasele faringiene inferioare, falciforme), dispuşi în 1-3 rânduri (cel mult câte 7 în rândul cel mai lung), care se schimbă în fiecare an în perioada reproducerii. Corpul cu formă variabilă şi prevăzut cu solzi netezi (cicloizi), mai rar nud. D de lungime variabilă, cu radii divizate şi cu 2-4 radii simple, din care ultima uneori subţire, alteori osificată. Linia laterală completă sau incompletă. Reproducerea primăvara şi la începutul verii. Speciile dau numeroşi hibrizi între ele. Familia cuprinde circa 2000 de specii, răspândite în apele dulci din majoritatea continentelor. În ţara noastră există 35 de specii.

Cyprinus carpio (crap)

- ciortocrap (până la 3 kg), ciortan (sub 1 kg), crăpcean (30 cm)

Lungimea 30-60 cm (1,5-3 kg); cei de 1 m au până la 30 kg, foarte rar 50 kg. D III (IV) (15) 16-21 (22) A III 5(6); l. lat. 5-6(7) / 34(36)-39(41) / 5-6; dinţi faringieni 1.1.3 –3.1.1 (1.2.3 – 3.2.1). Gura subterminală, puţin oblică, potractilă, cu buzele groase. Către colţurile gurii are 4 mustăţi (două mai scurte şi două mai lungi) D şi a cu câte 3 radii simple, din care ultima mare, osificată şi cu dinţişori pe marginea posterioară. Coloraţia destul de variată, în funcţie de mediu.

Trăieşte în toate apele dulci de la şes şi deal în special în Dunăre şi bălţle ei, dar şi in ape salmastre (în lagune şi în faţa gurilor Dunării). Este răspândit, începând cu gurile Dunării şi lacurile litorale, în Dunăre, Prut şi toate bălţile lor de inundaţie. În restul ţării, trăieşte în partea inferioară a mai tuturor râurilor, urcând mai sus de regiunea dealurilor; este crescut în lacuri, japşe, heleşteie, etc. Se hrăneşte cu plante acvatice (tulpini tinere de papură), animale mici (diferiţi răcuşori, larve de insecte), cu ouă de broască şi chiar cu icrele altor peşti. Se reproduce primăvara (aprilie-mai), când apa are 18-20^OC.

Crapul este unul din „peştii albi” cei mai preţuiţi. Între rasele care se cresc la noi se disting două categorii:

1) crapi cu spinarea drepată (cu raportul dintre înălţimea şi lungimea corpului 1:2,6-1:3), rasa Lausitz (C.c. var. typica), care preferă ape mai reci;

2) crapi cu spinarea gheboasă (cu raportul dintre înălţimea şi lungimea corpului 1:2 până la 1:2,6), rasa Galiţa = crap oglindă (C.c..var. rex-cyprinorum) numai cu 3 rânduri de solzi pe corp, crescut mai mult în nordul ţării; rasa bohemiană – crap golaş (C.c. var. nudus), cu corp complet lipsit de solzi, doar cu câţiva sozi izolaţi pe ceafă; rasa Eishchgrund (C.c..var. rex-cyprinorum x C.c. var. nudus), răspândit în crescătoriile din Banat.

Crapul poate atinge vârsta de 30-150 ani.

Carassius carassius (caras)

Lungimea 15-35 cm (rar 50 cm) (1,5-3 kg, rar 4-5 kg). D III-IV 14-18(21), A III (6) 7(8); l. lat. 6-8 / (28)32-35(36) / (5)6-7; dinţi faringieni 4-4. Gura terminală, cu buze subţiri şi fără mustăţi. D pe ultima radie simplă cu 27-29 zimţişori, iar A cu 28-31 zimţişori. C cu lobi egali şi puţin scobită. Coloraţia în general aurie-ruginie cu nuanţe verzui până la nuanţe întunecate; peritoneul deschis la culoare.

Peşte paşnic, tipic de apă stătătoare de şes, trăind împreună cu crapul în bălţile puţin adânci şi cu funduri mâloase. Rezistă mai bine decât crapul la lipsa de oxigen. În iazuri este rotund şi roşiatic, iar în bălţile cu nămol devine aproape negru. Se hrăneşte cu resturi organice şi viermişori din mâl. În zilele călduroase, către seară şi noaptea, roade mugurii tineri de la tufele de stuf.

Reproducerea prin aprilie-mai, când apa are 16-20^OC. Femelele depun icrele la adâncime mic, lângă trestiile de la mal. La noi răspândit aproape în toate apele stătătoare, în afară de regiunea muntoasă: în bălţile Prutului, Siretului, Dunării, inclusiv deltă; în Olt, Timiş, Bega, Mureş, Someş, în iazuri şi heleşteie.

Carassius auratus (caras auriu)

Lungimea 12-25 cm (rar 40 cm). D (III) IV (14) 17-18(19), A II-III 5-6; l. lat. (5)6(7) / (26(28)-33(34) / (5)5(7). A pe ultima radie simplă, cu 13-14 zimţişori. Coloraţia în general, argintie-roşie aurie; peritoneul cafeniu sau negru.

Peşte relativ paşnic, trăind împreună cu carasul, pe care tinde să-l înlocuiască prin prolificitate, precocitate şi rezistenţă la lipsa de oxigen, supravieţuind în ochiuri de baltă gata să sece sau puternic încălzite (34-40^OC). Se hrăneşte cu animale mici de apă, cu plante acvatice şi cu icrele carasului. Reproducerea din mai până în august sau chiar din primăvară până în toamnă. Masculii mai mici decât femelele (sub 15 cm); cei din vara a doua prezintă fenomenul de „inversiune sexuală” (după ce au fecundat icrele, testiculele se transformă în ovare şi devin femele). În ţara noastră, ssp. C.a. gibelio este răspândită în râurile cu un curs liniştit, mai ales în bălţile lor de inundaţie, în bălţile Dunării şi în deltă, Prut, Neajlov, Olt, Mureş, Someş, lacul Razelm, Taşaul, în bălţile din jurul Bucureştiului, iazurile de la Nucet, etc.

C. aratus L., originar din China, este cea mai polimorfă specie, cu zeci de varietăţi, în acvarii dând aşa-numiţii „peştişori de aur”, de culori şi forme extrem de variate: roşii-aurii, roz-verzui,albi, punctaţi sau nepunctaţi, cu cozi mari, bulbucaţi sau care privesc în sus, etc.

Barbus barbus  (mreană)

Lungimea 40-60cm (rareori 80 cm) (2-4, excepţional 10 kg). D III (IV) 8, A (II) III 5; l. lat. (12)13-14 / (57)58-62(63) / 7-8(9); dinţi faringieni 2.3.5 – 5.3.2. Corpul cu solzi mărunţi. Gura inferioară, cu buze cărnoase şi 4 mustăţi (cele anterioare mai scurte, decât cele posterioare). Ultima radie simplă a D este puternic îngroşată şi zimţată mărunt pe marginea posterioară. C adânc scobită. Coloraţia uniformă, măslinie-gălbuie; masculii adulţi au pe cap tuberculi granuloşi.

Trăieşte în râurile şi pâraiele de deal şi din regiunea muntoasa până la Dunăre, preferând fundurile tari cu ceva prundiş sau scobiturile malului. Se hrăneşte mai ales noaptea cu viermi, moluşte, larve de insecte, chiar peştişori. Se reproduce prin aprilie-mai, urcând în grupuri, cu femelele în frunte, până aproape de zona păstrăvului, unde, la curent de apă repede, pe fund adânc, oietros sau nisipos, are loc depunerea icrelor care se lipesc de pietre. Icrele sunt otrăvitoare.

Ssp. B.b. borystehnicus are are aceleaşi dimensiuni ca specia tip. D IV-V 8, A II 5; l. lat 13-14 / 56-62 / 7-9. Este mai închisă la culoare decât specia tip. În apele noastre există doar la Sulina, unde s-au pescuit exemplare venite din Bug, Nistru.

Barbus meridionalis petenyi (mreană vânătă)

Lungimea 15-28 cm. D(II) III-IV 8(9), A II-III 5; l. lat. (10)11-12 / (48)52-55(60) / (6)7-8(9); dinţi faringieni 2.3.5-5.3.2. Corpul cu solzi mijlocii. Ultima radie simplă a D slab îngroşată şi fără zimţi (rar prezenţi la bază D şi foarte mici). C slab scobită. Spatele cafeniu-verzui (vânăt); abdomenul alb-gălbui. Pe cap, laturi şi spate cu puncte şi pete mari întunecate. Pp, Vv, A şi mustăţile de culoarea lămâiei. Masculii în perioada de reproducere cu tuberculi albicioşi pe cap. Icrele nu sunt otrăvitoare.

Trăieşte în aceleaşi locuri ca şi B. barbus, în special în râurile de deal şi munte din Transilvania şi bazinul Bistriţei.

Pseudorasbora parva (murgoi bălţat)

Lungimea totală 8-11 cm. D III 7, A III 6; l.lat 5-6 / 34-38 / 3-4. Corpul turtit lateral. Botul obtuz, trunchiat. Pp şi A rotunjite. c adânc scobită. Culoarea, dorsal, cenuşie deschis, pe laturi argintie, ventral albă; solzii laterali posteriori cu câte o dungă cenuşiu-argintie pe margini.

Trăieşte în bălţi şi eleşteie; adulţii bentofagi, puietul planctonofag. Reproducerea primăvara, masculii având tuberculi cornoşi, ascuţiţi pe partea ventrală, pe laturile gurii şi sub ochi. Răspândită în partea estică a Asiei. La noi a fost introdusă incidental, în 1960, cu alţi alevini de specii valoroase aduşi din China (bazinul inferior sl fluviului Ianţzî). Din 1961 s-a reprodus în heleşteiele de la Nucet de unde a pătruns şi în Ilfov.

Gobio gobio (porcuşor)

Lungimea 10-15 cm (rar 22 cm); D II-III 7, A II-III (5) 6-7; l. lat. 5-6 / 40-45 / 3-4; dinţi faringieni 3.5-5.3 (variaţii: 2.5-5.3; 2.5-5.2, 2.4-5.3). Corpul fusiform, acoperit cu solzi mari. Pedunculul codal turtit lateral. Gura inferioară în formă de potcoavă, cu câte o mustaţă la colţuri. Coloraţia în general cenuşie-argintie; laturile corpului cu 6-12 pete înunecate albăstrui. Pe D şi C se observă rânduri transversale de pete întunecate, aşezate regulat.

Peşte diurn, trăind în toate râurile din regiunea submontană, în bazinul Dunării şi bălţile ei până în deltă; preferă însă pâraiele de munte cu fund pietros sau nisipos. Se hrăneşte cu viermişori, larve de insecte (chironomidae, efemeride, trichoptere), raci mici (ciclopi, dafnii), resturi vegetale şi chiar cu icrele altor peşti. Se reproduce prin mai-iunie, când urcă în cârduri în cârduri spre pâraiele cu prundiş, puţin adânci, femelele depunând icre albăstrui, pe care le lipesc pe pietre şi plante. Numeroasele varietăţi pe care le are se deosebesc între ele prin lungimea mustăţilor, lungimea botului, poziţia anusului faţă de de A şi Vv. La noi ssp.  G.g. obtusirostris se distinge de specia tip prin: D II-III 7; A II 5-6; l. lat. 6 / 40-42 / 4; pieptul fără solzi; botul scurt; înălţimea penduncului codal se cuprinde de 2,2-2,3 ori în lungimea lui. Scologia ca la specia tip. Răspândită mai mult în cursul superior al Tisei, în apele din jurul Timişoarei, Mehadiei, Sibiului, în partea superioară a Oltului, Mureşului şi afluenţii lor din această zonă, în Prut, Siret şi Suceava.

Gobio uranoscopus (petroc)

Lungimea 6-9 cm (rar 13). D II-II 7, A II (III) (5) 6(7); l. la. 5-6 / (40)41-42(43) / 3-4; dinţi faringieni 3.5-5.3. Se deosebeşte de G. gobio prin pedunculul codal lung, depăşind înălţimea corpului şi neturtit lateral. Mustăţile lungi, ajungând până la marginea posterioară a preoperculului. Solzii de pe spate nu au striuri longitudinale. Ochii plasaţi pe frunte, privind în sus. Culoarea cafenie-cenuşie-verzuie, cu o dungă îngustă albăstruie în lungul liniei laterale; laturile corpului nu au vizibile petele întunecate, ci apar ca nişte dungi transversale. D şi C cu două dungi întunecate transversale.

Modul de viaţă asemănător cu al lui G. gobio, preferând însă fundurile pietroase. În ţara noastră, ssp. G.u. friei este răspândită în Prut, Siret şi afluenţii lor, în Bistriţa (pârâul Buhalniţa), în Cerna (lângă Peceneaşa), în Dunăre şi deltă.

Gobio albipinnatus (porcuşor de nisip)

Lungimea circa 11 cm. D II 7, A II (III) (5) 6; l. lat. 5-6 / (40)41-42 / 4-5; dinţi faringieni 3.5-5.3 (sau 2.5-5.2; 2.5-5.3). Pieptul fără solzi sau, în cazuri rare, cu 2-3 solzi izolaţi; gura inferioară şi orizontală; orificiul anal mai aproape de Vv decât de A. Solzii de pe spate cu 3-5 striuri longitudinale. Lobii codali neegali. Înălţimea maximă a corpului se cuprinde de 4,4-5,6 ori în lungimea sa, fără C. Coloraţia în general verzuie-cafenie; abdomenul alb-argintiu; pe laturile corpului adesea cu câte 8 pete mici, slab perceptibile.

La noi, în canalul Bega şi Timiş trăieşte ssp. G.a. vladykovi, în curent de apă iute.

Gobio kessleri (petroc)

Lungimea până la 16 cm. D III 8(9), A II (III) (5) 6 (7-8); l. lat. 4-5 / (39)40-41(42) / 3-4; dinţi faringieni 3,5-5.3 (sau 2.5-5.2; 2.5-5.3). Gura inferioară, orizontală, cumustăţi relativ lungi; înălţimea maximă a corpului se cuprinde de 5,7-6,8 ori în lungimea acestuia. Orificiul anal poate fi aşezat la distanţă egală într Vv şi a sau, în cele mai multe cazuri, în apropierea Vv; solzii spatelui cu 3-5 striuri longitudinale. Coloraţia în genere cenuşie-argintie, cu reflexe albăstrui pe laturi, unde se pot observa 8-9 pete mari alungite sau pătrate, întunecate, formând uneori o sngură dungă.

Răspândită în Timiş şi Bega, în Cerna, în Siret şi în Dunăre (Olteniţa), pe fund pietros, la adâncime de 6-10 m.

Pe lângă specia tip, în apele noastre mai trăiesc două subspecii: G.k. banaticus, lungime 8 cm; petele de pe laturile corpului, cu aspect dreptunghiular şi alungite. Răspândită în Timiş, Bega, Peciul Nou, Pogăniş, Crişul Negru şi Crişul Alb; G.k. antipai, de aceaşi lungime ca şi banaticus. Răspândită în cursul inferior al Siretului, Prutului, Argeşului, Ialomiţei, Milcovului şi în Dunăre.

Abramis brama (plătică)

Lungimea 25-50 cm (rar 80 cm). D II (8) 9(10), A III (22)23-28(29); l. lat. 11-14 / (49)50-56(59) / 6-8; dinţi faringieni 5-5. Corpul turtit lateral şi înalt; înălţimea maximă a corpului se cuprinde de 2,5-3.2 ori în lungime (fără C); abdomenul între Vv şi anus cu o muchie ascuţită fără solzi. Gura mică, fără mustăţi, semiinferioară, protractilă. Culoarea foarte variabilă, mai deschisă sau mai întunecată, după apa în care trăieşte: în apele curgătoare mai deschisă, în bălţi aproape neagră. Masculii în timpul reproducerii au pe corp şi pe înotătoare tuberculi albi, care se îngălbenesc (de unde şi numele de „plătică răpănoasă”).

La noi este reprezentată prin ssp. Abr.br. danubii, răspândită în Dunăre şi bălţile sale, în limanurile litorale cu apă dulce, în cursul inferior al râurilor şi bălţile lor, în unele lacuri interioare (Snagov). Preferă apa liniştită cu fund mâlos. Suportă lipsa de oxigen şi chiar prezenţa de hidrogen sulfurat. Este un peşte paşnic, hrănindu-se cu plante de baltă, viermi şi larve de insecte, pe care le înghite o dată cu mâlul în care acestea trăiesc. Primăvara consumă raci, iar înainte de reproducere icre de ştiucă şi costriş. Se reproduce prin aprilie-mai, când apa are 18^OC, trecând din Dunăre în bălţî, unde femelele depun icre lipicioase pe plantele acvatice.

Abramis sapa (boţog)

Lungimea obişnuită 25 cm, rar 32 cm. D (II) III (7) 8, A III (32-36) 38-41 (45); l. lat. 8-11 (47)48-52(53) 6-8; dinţi faringieni 5-5. Corpul alungit; înălţimea maximă se cuprinde de 2,8-3,3 ori în lungime (fără C). Gura protractilă cu botul scurt, gros, bombat, rotunjit la vârf. C scobită, cu lobul inferior mai mare decât cel superior. Spatele albastru-cenuşiu; laturile şi abdomenul alb-argintiu. În timpul reproducerii, masculii au tuberculi albi pe corp şi înotătoare.

Trăieşte în ape curgătoare şi se hrăneşte la fel ca şi precedentele. Reproducerea prin mai-iunie, femelele depunând icrele pe vegetaţia acvatică. Răspândită în Dunăre şi în cursul inferior al râurilor Prut, Criş, Tisa şi Timiş.

Abramis ballerus (cosac)

Lungimea 20-30 cm (rar 45 cm) (cel mult 2 kg). D III 8-9, A III (34)36-45; l. lat. 13-15 / 65-75(76) / 8-11; dinţi faringieni 5-5 (5-4). Corpul alungit şi mai turtit lateral decât la toate speciile genului. Înălţimea maximă se cuprinde de 4 ori în lungimea totală. Gura terminală, oblică şi uşor îndreptată în sus, cu botul scurt ca A foarte lungă. C puternic scobită şi cu lobul inferior mai lung decât cel superior. Spatele albastru cu reflexe verzui; laturile şi abdomenul alb-argintii, cu slabe reflexe gălbui sau roşcate. În timpul reproducerii, masculii au pe toate înotătoarele granulaţii mici negre, posterior orificiului anal, pe solzi, negi cornoşi, iar deasupra regiunii posterioare a A, mai jos de linia laterală, câte o pată.

Hrana asemănătoare cu a plăticii. Reproducerea însă mai devreme, prin martie-aprilie, când apa are 8-12^OC, intrând în bălţi foarte de timpuriu, chiar din februarie. În ţara noastră există în Dunăre, în toate bălţile sale până la mare şi în cursul inferior al râurilor Olt, Timiş, Mureş, Someş, Criş, Tisa.

Vimba vimba (morunaş)

Lungimea 20-30 cm (200-400 g), rar 41-42 cm (880 g). D (II)III 8(9), A III (18)19-21; l. lat. 9-10 / (56)57-58(63) / 5-6; dinţi faringieni 5-5. Înălţimea corpului se cuprinde de 3-3,8 ori în lungimea totală. Gura, inferioară şi semilunară, protractilă; maxila prelungită în formă de rât; între ceafă şi D, o zonă fără solzi; între D şi C se distinge o muchie. C cu lobi inegali. Coloraţia variază după anotimp: toamna şi iarna, spatele plumburiu, laturile şi abdomenul alb-argintii; primăvara, spatele devine negru cu reflexe albăstrui, buzele, mijlocul abdomenului, Pp, Vv şi A roşii, masculii au în plus tuberculi albi (în formă de perle) pe cap, opercul, pe marginea solzilor şi pe trunchiul codal.

Peste paşnic, trăind atât în Dunăre şi bălţile sale , cât şi în râurile mari, urcând până în zona scobarului. Se hrăneşte cu insecte, viermi, crustacei, moluşte şi mai rar cu plante acvatice. Reproducerea are loc prin aprilie-mai, în apă curgătoare. Femelele depun icrele pe funduri tari sau pe alge. În ţara noastră, V.v. natio carinata este răspândită atât în Dunăre şi bălţîle sale, cât şi în faţa deltei, în Prut, Siret, Timiş. Indivizi izolaţi au fost pescuiţi şi în Marea Neagră (Agigea).

Pelecus cultratus (sabiţă)

Lungimea 25-40 cm (300-400 g), 45-60 cm (1-2 kg). D (II) III 6-7, a (II) III 24-29; l. lat. 12-15 / 90-115 / 3-6; dinţi faringieni 2.5-5.2. Corpul alungit, turtit lateral, cu spate aproape drept şi abdomenul muchiat. Gura mică, superioară, cu buze înguste şi subţiri. Mandibula îndreptată în sus, aproape vertical. Înălţimea corpului se cuprinde de 4,2-5 ori în lungimea sa (fără C). Solzii foarte subţiri şi caduci. Linia laterală foarte ondulată. Pp foarte lungi. Spatele albastru-cenuşiu-verzui; laturile şi abdomenul albe-argintii, cu uşoare nuanţe roşii-trandafirii.

Se hrăneşte cu viermi, crustacei, unii peştişori sau cu insecte pe care le prinde sărind din apă. Reproducerea prin aprilie-mai; intră în bălţi pentru depunerea icrelor pe plante, unde rămâne până încep apele să scadă, plecând înaintea lator peşti. Răspândită în Dunăre, în bălţile sale, în deltă şi în mare în faţa acesteia, în Olt, Timiş, Bega, Criş, Someş, Tisa, rar în Prut.

Rhodeus sericeus (boarcă)

Lungimea 4,5-9 cm obişnuit 7 cm. D (II) III 9-10, A (II) III 8-9(10); l. lat. necompletă, cu 4-6(7) solzi; dinţi faringieni 5-5. Aspectul general al unui pui de plătică cu botul obtuz, gura mică, arcuită şi puţin oblică. Coloraţia variază mult după sex, şi vârstă; în general, cafeniu-cenuşiu-verzuie pe spate, alb-argintie pe laturi şi abdomen, cu o dungă îngustă longitudinală din dreptul D către baza C. Masculii în timpul reproducerii cu operculele şi spatele violete; laturile, pieptul şi abdomenul roz-argintii sau portocalii. În urma operculelor apare o pată argintie, înconjurată de pete mici, violete. Dunga longitudinală trece în verde smarald. A şi D roşii, tivite cu negru; c cu pete negre. Pe marginea botului şi deasupra ochilor apar albe. Femelele mai închise la culoare; papila genitală se alungeşte foarte mult şi se colorează în roşu sau portocaliu.

Peşte de apă stătătoare, preferând fundurile nisipoase şi pietroase. se hrăneşte cu plancton şi vegetale. Reproducerea în mai-iunie, femelele depunând icrele în orificiul cloacal al scoicii de râu (Unio sp.) sau de lac (Anadonta sp.) cu ajutorul papilei genitale. La noi ssp. R.s. amarus răspândită în toate bălţile, japşele, lacurile de câmpie, zătoanele râurilor, în iazuri şi in apele curgătoare încete.

Chondrosoma nasus (scobai)

Lungimea 25-40 cm (400 g – 1 kg). D (II) III-IV (8)9(10), A (II) III (9)10-11(12); l. lat. 8-9(10) / (52-56)57-65 / (4)5-6; dinţi faringieni 6-6 (7-5). Corpul alungit. Înălţimea maximă se cuprinde de 3,6-4,7 ori în lungime (fără C). Maxila cu bot proeminent. Gura transversală, cu buze tari, cornoase. Dinţii faringieni cu aspect de pumnal. Spatele verzui-negricios, cu reflexe albăstrui; laturile cenuşii-argintii; abdomenul alb; Pp, Vv şi A gălbui-roşcate. Masculii, în timpul reproducerii, cu granule albe ascuţite pe cap şi pe solzii spatelui.

Peşte de fund, preferând râurile cu apă limpede, cu fund argilos şi pietros. Se hrăneşte cu vegetale, viermi, dar consumă şi icrele sale sau ale altor peşti. Se reproduce în aprilie-mai, când porneşte în cârduri spre pâraiele de munte, urcând până în zona păstrăvului. Femela lipeşte icrele pe fund pietros, la mică adâncime. Către toamnă se întoarce în Dunăre, unde iernează în bulboane adânci. La moi răspândit în pâraiele de munte până în Dunăre, ajungând chiar în mare în faţa deltei.

Alburnus alburnus (obleţ, şui)

Lungimea obişnuită 7-15 cm; cei din lacuri 15-20 cm. D II-III (IV) (7)8(9), A (II) III (15)16-19(20); l. lat. 8-9 / (45)46-52(55) / 3-4;dinţi faringieni 2.5-5.2 (sau 2.5-5.3; 2.5-4.2). Solzi moi, ce cad uşor. Înălţimea maximă se cuprinde de 4-5 ori în lungime (fară C). La formele din lacuri, corpul turtit lateral cu o muchie fără solzi; înălţimea maximă se cuprinde de 3,7 ori între Vv şi orificiul anal. Spatele verzui-albăstrui, laturile şi abdomenul albe-argintii. Masculii, în timpul reproducerii, au pe cap tubercului mici, albi, conici.

Peşte vioi, de apă lin curgătoare, înotând mereu la suprafaţa apei „oblu” (înot în linii drepte cu bruşte cotiri pe loc) şi în „pânze” (cete de suprafaţă). Se hrăneşte cu plancton, crustacei, larve de insecte. Reproducerea în mai-iunie. femelele depun icrele la apă mică, în locuri cu multă iarbă şi alte plante de apă, de care icrele se lipesc. Răspândit în toate râurile tributare Dunării, în bălţile sale şi în lacul de acumulare Bicaz.

Alburnoides bipunctatus (beldiţă)

Lungimea 8-12 cm, rar 14 cm. D (II) III (7)8(9), A III (12-13) 14-16 (17-18); l. lat. 8-10 / (44-45)46-51(52) / 3-5; dinţi faringieni 2.5-4.2 (2.5-5.2). Înălţimea maximă se cuprinde de 3,4-4,5 ori în lungimea corpului (fără C). Spatele verde închis, laturile verzui-argintii, abdomenul argintiu.

Trăieşte numai în râuri de dealuri, în ape adânci şi limpezi, cu fund pietros; nu coboară în zone de şes. Se hrăneşte cu animale de fund (viermi, larve de insecte, scoici şi melci mici), rar cu plante tinere de apă. Se reproduce în iunie-iulie, femelele depunând icrele pe pietre, în curent de apă repede. Răspândită în zona superioară a râurilor Timiş, Nera, Cerna, Prut, Siret, Trotuş, Bistriţa; unele exemplare din Timiş şi Bega au fost determinate ca ssp. Al. bip. rossicus, deosebită de specia tip prin formula dinţilor faringieni (2.5-5.2 sau 2.5-4.2).

Chalcalburnus chalcoides (obleţ mare)

Lungimea 22-25 cm, rar 40 cm. D III 8(9), A III 13(14)16; l. lat. 9-12 / 50-73 / (2)3(4); dinţi faringieni 2.5-5.2. Corpul alungit. Înălţimea maximă se cuprinde de 3,8-4,14 ori în lungimea corpului (fără C); la formele late (=latissimus), înălţimea se cuprinde mai puţin de 3,8 ori. Gura puternic îndreptată în sus, mandibula proeminând înainte. Muchia dintre Vv şi anus acoperită în parte cu solzi. Spatele verde închis.

Se hrăneşte mai ales cu plancton, dar şi cu nevertebrate bentonice. Reproducerea în aprile-mai, când migrează în susul Dunării. Femelele depun icrele noaptea, în curent repede, pe funduri cu prundiş, la adâncime mică (20-40 cm), după care se reântorc în mare şi limanuri. La noi, ssp. Ch. ch. mento este răspândită în Dunăre, în bălţile din deltă apropiate de mare, în faţa deltei şi în lacurile litorale (Razelm, Sinoe, Siutghiol).

Blicca björkna (batcă)

Lungimea 15-25 cm, rar 35 cm; în bălţile Dunării se întâlnesc adulţi de 6-8 cm. D III 8(9), A III 18-24 (21-22); l. lat. 8-9(10) . 43-49(51) / 4-6; dinţi faringieni 2.5-5.2 (3.5-5.3). Corpul înalt, foarte turtit lateral; înălţimea maximă se cuprinde de 2,2-3,3 ori în lungime (fără C). Între ceafă şi D precum şi între Vv şi anus, solzii lipsesc. Spatele verde-albăstrui-cafeniu, laturile argintii-cenuşii, iar abdomenul alb strălucitor.

La prima vedere, batca este confundată cu plătica (Abramis brama); deosebirea dintre ele constă în Pp şi Vv, care la batcă sunt roşii, la plătică cenuşii-albăstrui (vinete); pielea la plătică este mucilaginoasă, iar la pescuit, din cauză că este foarte delicată devine repede însângerată; la batcă pielea nu este mucilaginoasă şi nu sângerează la pescuit; Pp ating, fiecare în parte, baza Vv la plătică, iar la batcă nu; a la plătică este mai lungă, iar la batcă mai scurtă; dinţii faringieni la plătică sunt aşezaţi pe un rând (5-5) iar la batcă pe două rânduri (2.5-5.2).

Trăieşte aproape de maluri, în râurile, bălţile şi japşele cu apă liniştită, caldă şi cu fund mâlos. Se hrăneşte cu viermi, larve de insecte, vegetale şi nămol ce ascunde animale mici de fund şi cu icre de roşioară. Se reproduce în aprilie-mai la apă mică, femelele depunând icrele în locuri ierboase, în special noaptea şi dimineaţa. Dă hibrizi cu plătica, babuşca, roşioara, obleţul şi morunaşul. Este răspândită în bazinul Dunării, în bălţile şi japşele acesteia, în Timiş şi Bega; uneori pescuită în mare (Agigea) aproape de ţărm.

Aspius aspius (avat)

Lungimea 35-50 cm (800 g), rar 60-80 cm (10-12 kg). D III (7)8(9), A III (12) 13(14-15); l. lat. 11-12 / (64)65-74(75-76) / 5-6; dinţi faringieni 3.5-5.3 (sau 3.5-5.2, tari netezi, îndoiţi la vârf. Înălţimea maximă a corpului se cuprinde de 3,5-4,3 ori în lungimea corpului (fără C). Gura mare lungă; mandibula întrece maxila. coloraţia, în general, cenuşie-albăstruie-argintie. Vv şi A roşcate, Pp cenuşii cu roşu pe margine. C şi D întunecate. Masculii în timpul reproducerii cu granulaţii albe pe cap şi corp. Este cel mai rapace dintre ciprinide.

Trăieşte singuratic în curent puternic, în ape curgătoare şi stătătoare, urcând până în regiunea dealurilor; preferă fundurile pietroase. Cât este mic se hrăneşte cu zooplancton, iar ca adult cu obleţi, cleani, porcuşori, scoici şi melci de apă, pe care-i atacă prin lovituri de coadă, ameţindu-i, apoi îi înghite. Se reproduce în martie-aprilie, imediat după dezgheţul apelor, femelele depunând icrele pe funduri pietroase şi nisipoase, la curent repede. Primăvara trece din Dunăre în bălţi, de unde fuge când apele încep să scadă. Răspândit în Dunăre, în bălţile sale, în lacurile litorale (Mangalia, Siutghiol), în faţa deltei, în Prut, Siret, Olt, Timiş, Bega, Mureş, Criş, Someş.

Leucaspius delineatus (plevuşcă)

Lungimea 5-10 cm. D II-III 7-8(9), A (II) III (10)11(12-13); dinţi faringieni 2.5-5.1 (sau 1.5-1.1; 1.5-5.1; 2.5-4.1; 2.5-4.2; 5.4-5.5). Corpul alungit; solzi căzători, linia laterală incompletă şi întreruptă după al 13-lea solz. Spatele verzui-cafeniu, laturile şi abdomenul argintii strălucitoare. În lungul laturilor, o dungă îngustă albastră închis. Masculii, în perioada reproducerii, au pe cap tuberculi albi, iar femelele au orificiul genital înconjurat de doi lobi cutaţi, proeminenţi.

Peşte de apă stătătoare (bălţi, lacuri şi băltoacele râurilor), în lacul Snagov, dar şi în râuri şi pâraie, înotând în cârduri mari la suprafaţă. Se hrăneşte cu insecte, dar consumă şi icre de caracudă. Se reproduce în aprilie-mai, femelele depunând icrele pe vegetaţia acvatică.

Phoxinus phoxinus (boiştean)

Lungimea 8-9 cm, rar 12 cm. D (II) III 7, A III (6)7; l. lat. întreruptă; dinţi faringieni 2.5-4.2. Corpul aproape cilindric, cu solzi foarte mici şi subţiri. Gura fără mustăţi. Abdomenul şi mijlocul spatelui fără solzi. Corpul viu colorat. Spatele cenuşiu-verzui, laturile galbene-verzui cu mai multe pete negre (6-10), unite uneori printr-o linie continuă cu luciu auriu, iar abdomenul alb-argintiu-gălbui. Masculii în timpul reproducerii coloraţi diferit; unii se înegresc, au pete negre sub cap şi pe abdomen, alţii sunt roşii pe abdomen şi pe mandibulă sau cu pete albe, lucitoare î urma opercului şi totdeauna cu granule albe pe Pp şi Vv.

Trăieşte la apă mică, rece, limpede, cu fund nisipos sau prundos, înotând în grupuri mici. Se hrăneşte cu plancton, insecte, viermi mici, cadavre de peşti şi rareori cu vegetale. Se reproduce în aprilie-mai(iulie), femelele lipind icrele de pietre. Răspândit în mai toate pâraiele de munte, începând din zona de jos a păstrăvului şi coborând până în regiunea dealurilor.

Tinca tinca (lin)

Lungimea 20-30 cm, excepţional 60-70 cm (1,2-1,6, f. rar 7,5 kg). D III-IV 8-9, A III-IV 6-8; l. lat. 30-32(35) / (87)90-110(115) / 19(20)-21(23). Corpul gros, cu solzi foarte mici, acoperiţi de un strat gros de mucus. Gura mică, îndreptată în sus, cu buze groase şi cu două mustăţi mici la colţuri. Vv la masculi au cea de-a doua radie îngroşată şi lăţită, dar neramnificată. Coloraţia în general, verzui-cenuşie. Uneori se pescuiesc exemplare aurii (ab. aurata), cu solzi ceva mai mari, buzele roşii, fruntea carmin, corpul galben-auriu sau galben-roşcat.

Trăieşte în ape dulci, stătătoare, de şes, mai ales în bălţi cu fund mâlos şi bogate în vegetaţie. Nu intră în apele curgătoare. Stă mai mult pe fund, fugind de lumină. rezistă bine la lipsa de oxigen. Se hrăneşte cu plane acvatice, scoici mici, insecte, raci mici, viermi sau îngite nămol cu resturi organice. Se reproduce în mai-iulie când apa are 22-25^OC.

Scardinus erythrophthalmus (roşioară)

Lungimea 20-30 cm, rar 35 cm. D (II) III 8-9 (10), A III (9)10-11(12); l. lat. 7-8 / (37)38-42(43) / 4-5; dinţi faringieni 3.5-5.3. Corpul cu solzi mari şi turtit lateral. Înălţimea maximă se cuprinde în lungimea corpului de 2,7-3,4 ori (fără C). Gura mică, dinţi faringieni ferestruiţi. C cu lobi neegali. Corpul colorat viu. Spatele albastru-verzui, laturile argintii-gălbui, abdomenul argintiu; înotătoarele roşii către margine; A şi Vv cu baza albă; Pp gălbui, C şi D negricioase la bază. Masculii în timpul reproducerii cu granulaţii albe pe cap, spate şi partea internă a înotătoarelor.

Răspândită în toate apele dulci, în râuri cu apă lină, în lacuri litorale, bălţi, heleştee, bălţile Dunării.

Preferă apa liniştită şî nu prea adâncă, de baltă şî heleşteu, bogată în vegetaţie. Trăieşte de preferinţă la fund, ascunsă prin mătasea broaştei, papură, stuf, fiind mai mult sedentară, ferindu-se de ştiucă, şală, somn, care o vânează. Se hrăneşte destul de variat, în special cu mătasea broaştei, dar şi cu insecte, larve, viermi, ouă de melci acvatici. Se reproduce în aprilie-mai, femelele depunând icrele la rădăcina stufului şi a papurei. dă hibrizi cu batca, babuşca, obleţul şi plătica.

La noi ssp. Sc. erythr. rocovitzai se distinge de specia tip prin lungimea corpului de 10-12 cm; D (II) III (7)8(9); A III (9)10-11(12); Vv I-II 7; l. lat. 7-8 / 39(41-43)-44 / 4; sp. br. 10-12. Corpul dorsal verzui, pe laturi galben-auriu. Subspecia endemică în lacul „1 Mai” Oradea, trăind la 28-34^OC. În apele mai reci de 20^OC moare. Reproducerea prin februarie-martie.

Leuciscus leuciscus (clean mic)

Lungimea 20-25 cm (200-400 g). D II-III 7, A II-III (7)8(9); l. lat. 7-8 / (45-48)49-53(54-55) / 4-5; dinţi faringieni 2.5-5.2 (2.5-5.3; 2.5-5.3). Corpul turtit lateral. Înălţimea maximă se cuprinde de 3,8-5 ori în lungime (fărăC). Maxila întrece mandibula. spatele cafeniu sau întunecat, cu nuanţe albăstrui; laturile argintii, abdomenul alb-argintiu. Masculii în timpul reproducerii cu granulaţii albe pe spate şi pe laturi.

Peşte de apă curgătoare, sau stătătoare, preferând, cât este tânăr, râurile mici, limpezi, cu curent repede. Trăieşte mai mult în cârduri. Se hrăneşte cu zooplancton, cu insecte aeriene (muşte şi ţânţari), mai rar cu vegetale. Se reproduce în martie-mai, depunând icrele pe funduri mâloase-nisipoase. Este răspândită în Prut, Siret, Timiş, etc., pescuindu-se în zona lipanului.

Leuciscus cephalus (clean, porcul apelor)

Lungimea 25-30 cm, rar 50-80 cm (4 kg). D II-III 8, a II-III (8)9(10); l. lat. 7-8 / (43-44)45-46(47) / 3-4; dinţi faringieni 2.5-5.2. Corpul alungit, cilindric. Înălţimea maximă se cuprinde de 3,3-4,7 ori în lungime (fără C). Colţurile gurii trec de verticala anterioară a ochiului. Spatele verde închis, laturile argintii. Pe marginea posterioară a fiecărui solz, o tivitură din puncte negre. Pp, Vv şi A portocalii sau roşii. D şi C cenuşii închis. La baza Pp, uneori cu o pată neagră. La baza Vv, un apendice solzos.

Peşte de apă dulce, foarte răspândit în râurile noastre (Moldova, Suceava, Bistriţă, Bicaz, Tarcău, Tortuş, Argeş, Olt, Jiu, Timiş, Bega, Mureş, Criş, Someş, Târnave, etc.), începând din zona păstrăvului până în Dunăre. Preferă apa limpede şi rece, cu fund nisipos, pietros sau argilos, trăind solitar sau în grupuri mici, în locuri întunecoase. Este răpitor, hrănindu-se destul de variat, cu insecte, peşti, broaşte, şoareci, raci, viermi, cărăbuşi, vegetale. Se reproduce în aprilie-mai, când se îndreaptă către ape mai puţin adânci, cu fund nisipos sau cu nămol fin. Dă hibrizi cu obleţul, obleţul mare şi scobaiul.

Leuciscus borysthenicus (clean de baltă)

Lungimea 9-13 cm, rar 15-16 cm. D III 8(9), A III 9-10; l. lat. 7 / (37)38-39(40) / 2-3; dinţi faringieni 2.5-5.2 (sau 1.5-5.2, 1.4-5.2; 3.5-5.2). Lungimea capului mai mică sau rar, egală cu înălţimea corpului. Gura mică, terminală; ochi mari; fruntea plată sau uşor bombată. Abdomenul, în urma Vv, nu este turtit lateral. A rotunjită sau, rar, trunchiată. D trunchiată sau uşor rotunjită. C scurtă şi uşor scobită. Coloritul se aseamănă cu al babuştei. D cenuşie, către violaceu la bază şi la margine, portocalie la mijloc. C portocalie-cenuşie cu marginea întunecată. A şi Vv portocalii strălucitoare, în special în timpul reproducerii. Pp portocaliu şters. Irisul portocaliu.

Trăieşte în zona litorală a ghiolurilor bogate în vegetaţie, în deltă (complexul Somova), întovărăşind babuşca şi roşioara. Se hrăneşte mai mult cu vegetale.

Leuciscus idus (văduviţă)

Lungimea 30-50 cm (400-1100 g). D (II) III 8(9), A II-III(9)10(12); l. lat. 8-9 / (53-55)56-58(59-63) / 4-5; dinţi faringieni 3.5-5.3 (f. rar 2.5-5.2). Înălţimea maximă a corpului se cuprinde de 3,4-4,1 ori în lungime (fără C). Corpul puţin turtit lateral, alungit şî gros. Gura mică şi terminală. Dinţii faringieni cilindrici, mari, netezi şi slab îndoiţi la vârf. C cu lobi neegali. Ceafa, spatele şi laturile (în partea superioară) cenuşii întunecate, cu reflexe albăstrui, iar partea inferioară a laturilor şi abdomenulargintii. Pp, Vv şi A roşii. D şi C cenuşii-violete. Masculii, în timpul reproducerii, au pe cap şi pe solzi mici granule gălbui.

Trăieşte mai ales în râurile de şes cu curent slab (Mureş, Criş, Someş, Bega, etc.), în Dunăre şi bălţile ei. Se hrăneşte cu viermi, larve de insecte acvatice, insecte căzute în apă, raci în năpârlire, icrele altor peşti, chiar broaşte mici şî pui de peşti. Se reproduce în februarie-mai, când apa are 16-20^OC, adulţii intrând din Dunăre în bălţi; când apa scade, fug în Dunăre. Dă hibrizi cu avatul. Pentru scopuri decorative se cultivă în lacuri o formă aurie L. idus var. orphus.

Leuciscus souffia (clean dungat)

Lungimea pă la 18 cm, rar 24 cm; D II-III 8(9), A II-III (8(9(10); l. lat. 9-10 / (52)53-59(61) / 4-5; dinţi faringieni 2.5-4.2 (dar variabili ca număr pe cele două rânduri). Botul obtuz; gura mică, subterminală şi semilunară. D cu marginea dreaptă. A uşor concavă. Pp, uşor rotunjute, nu ajung la Vv. Linia laterală mai apropiată de marginea ventrală. Dorsal, cenuşiu cu reflexe verzui sau albăstrui; ventral, argintiu. În lungul laturilor cu o dungă cenuşie, slab violacee. D şi C fumurii, cu bazele uşor portocalii. Celelalte înotătoare accentuat portocalii; irisul, marginea operculului şi solzii liniei laterale tot portocalii dar au şi puncte negre. Peritoneul negru.

La noi ssp. L. s. agassizi trăieşte în râuri de munte (zona lipanului). Se hrăneşte cu insecte, crustacei reofili, alge filamentoase şî diatomee. Reproducerea martie-mai. Răspândită în râurile din Maramureş (Tisa – porţiunea românească, Vişeu, Vaser, Novat, Săpânţa).

Rutilus rutilus (ocheană, babuşcă)

Corpul alungit, 20-30 cm; în lacuri şi heleşteie 10-15 cm. D (II) III 9-10(11); A (II) III 9-10(11); l. lat. 7-8 / 39-42(43) / 3-4; dinţi faringieni 6-5 (5-5). Spatele cenuşiu-verzui; laturile şi abdomenul albe-argintii. Vv şi A roşii-portocalii. Pp, D şi C cenuşii. Se pescuiesc uneori exemplare roşii-cărămizii, cu înotătoarele de un roşu aprins şi solzi strălucitori şi transparenţi (R. r. var. erythrea). Masculii, în perioada reproducerii au pe corp şi înotătoare tuberculi albi.

Preferă apele închise (bălţi, heleşteie, iazuri, lacuri), căutând fundurile nisipoase. Se hrăneşte cu larve de insecte (friganele), moluşte şi crustacei mici, uneori şi cu propria progenitură, însă hrana principală este mătasea broaştei. Se reproduce în aprilie-mai, trecând din râuri în bălţi, unde femelele depun icrele pe vegetaţia submersă. La noi, ssp. R. r. carpatorossicus (babuşcă) este răspândită în Dunăre şi în bălţile ei, în lacuri, bălţi şi iazuri; este rară în râuri (Mureş, Bega, Timiş, Cerna, Olt, în braţele închise ale Siretului), unde se întâlneşte mai ales în cursul inferior şi foarte rară în Prut. Dă numeroşi hibrizi cu plătica, batca, obleţul, roşioara. Mai rară, ssp. R. r. heckeli se distinge de specia tip prin numărul solzilor din lungul liniei laterale (7-9 / 41-45(48) / 3-4(5)); lungimea obişnuită 7-15 cm (200-400 g), rar 33-50 cm (2 kg). D şi Pp gălbui-verzui-măslinii. A şi Vv roşii-murdar. La noi s-au pescuit câteva exemplare din lacul Razelm şi la gura braţului Sulina.

Rutilus frisii (ţăran)

Lungimea 20-40 cm, rar 70 cm (6-7 kg). D (II) III (IV) (8)9-10, A III (IV) (9)10-11(12); l. lat. 10-11 / (53)60-66(69) / 5-6; dinţi faringieni 6-5 (5-5; 6-6). Corpul alungit. Lobul inferior al C mai lung decât capul. Spatele verzui-închis, laturile argintii, abdomenul alb. Solzii se deasupra liniei laterale au marginile posterioare cu puncte pigmentate, întunecate.

Se întâlneşte în zonele îndulcite din nordul Mării Negre şi Marea Azov. Se hrăneşte cu moluşte mici şi viermi. La noi se cunoaşte un singur exemplar, pescuit în partea nordică a lacului Razelm.

Rutilus pigus

Se deosebeşte de celelalte specii ale genului prin puţine caractere. Lungimea netă până la a11 cm. D III (9)10-11, A III 10-13; l. lat. 7-8 / 44-49(52) / 4-5; sp. br. 9-13; 6-5 (5-5), dinţi faringieni. Gura inferioară.

Trăieşte în fluvii şi râuri lente, de şes. Reproducerea prin mai. Masculii au în această perioadă un colorit pronunţat, cu tuberculi nupţiali pe cap şi spinare. Foarte rară la noi ssp. R. p. virgo este răspândită în Dunăre şi afluenţii săi din Bavaria (Germania) până în Ungaria. La noi se cunoaşte numai din nord-vestul ţării, râul Tur (Porumbeşti, jud. Satu-Mare).

Familia Cobitidae (zvârlugi, molani, ţipari)

Peşti de apă dulce, cu corpul alungit, cu solzi mărunţi, cicloizi. Linia laterală adesea puţin vizibilă. Gura inferioară mică, cu buze cărnoase şi 6-10 „mustăţi”. La unele specii, buza inferioară adânc lobată, cu lobi alungiţi, luând aspect de „mustăţi”, numite „mentale” (o pereche sau două). Ochii mici. Orificiile branhiale înguste. Dinţi faringieni totdeauna pe un singur rând. D îngustă, foarte variabilă în lungime şi aşezată deasupra Vv. C rotunjită sau slab scobită. a scurtă. Vezica înotătoare redusă, închisă într-o capsulă osoasă. Peşti bentonici, dulcicoli, reofili sau stagnofili. La noi, familia este reprezentată prin 6 specii şi câteva subspecii.

Misgurnus fossilis (ipar, vârlar)

Lungimea 15-25 (rar 30) cm. D II-III (5)6(7), A II-IV (V) 5(6); l. lat. nu este clară; 135-175 solzi în lungul corpului; 11-14 dinţi faringieni. Corpul mai mult sau mai puţin cilindric. Pedunculul codal turtit lateral. Înălţimea maximă se cuprinde de 6,9-7,8 ori în lungime (fără C). Gura mică, inferioară, cu 10 mustăţi (4 pe bot, două la colţurile gurii, iar 4 pe bărbie). Sub ochi şi ascuns sub piele un ţep mic. Toate înotătoarele mici, mai mult sau mai puţin rotunjite. În jumătatea posterioară dintre D şi C, A şi C câte

o muchie adipoasă. Solzii foarte mici şi acoperiţi de un mucus foarte lunecos. Corpul în general galben. Spatele cu numeroase pete verzi-negricioase pe fond cafeniu. Pe laturi o dungă mai lată, întunecată; deasupra şi dedesubtul ei alte două dungi mai înguste, incomplete, formate din numeroase puncte şi pete. Abdomenul galben-portocaliu. Toate înotătoarele gălbui; C şi D cu câteva puncte întunecate. Masculii cu înotătoarele triunghiulare. În timpul reproducerii, pe radiile Pp apar tuberculi, iar pe corp, sub D, o dilatare adipoasă, îngustă, cu aspect de coastă, în urma căreia corpul este brusc turtit lateral.

Trăieşte în ape stătătoare sau cu curent încet, cu fund nămolos, mai mult îngropat. Rezistent la lipsa de oxigen. Se hrăneşte cu faună de fund, viermi, larve de insecte, moluşte mici. Se reproduce în martie-iunie, femelele lipind icrele de plantele acvatice. Răspândit la noi în toate bălţile, heleşteiele, canalele şi în cursul mai liniştit al râurilor, din deltă până în zona submontană, mai rar în limanurile deschise ale Mării Negre; în siret şi afluenţii săi, în Bârlad, Olt, Cerna, Bega, Mureş, Crişu Negru.

Noemacheilus barbatulus (grindel)

Lungimea 7-13 cm. D III-IV 7, A (II) III (IV) 5, dinţi faringieni 8-10. Corpul mai mult sau mai puţin cilindric, cu solzi rari pe laturi (mai numeroşi în regiunea postero-laterală), lipsind complet pe spate şî abdomen. Înălţimea maximă se cuprinde de 5,3-7,5 ori în lungime (fără C). Gura inferioară, largă, cu 4 mustăţi pe bot şi două la colţuri. Ochii mici şi plasaţi către frunte. Înotătoarele foarte rotunjite. Masculii mai mari decât femelele, cu radia a doua de la Pp mai lată şi mai lungă, iar pe partea externă a radiilor 2-8 cu tuberculi,ascuţiţi, dispuşi transversal. În timpul reproducerii are pe pedunculul codal, dorsal şi ventral, câte o creastă adipoasă. Corpul, în general, gălbui. Spatele şi laturile galben-verzui, cu numeroase pete negre, neregulate; abdomenul alb-gălbui, cu o dungă roşie între Pp şi Vv. D şi C cu puncte cafenii aşezate transversal în dungi. Pp, Vv şi A galben verzui.

Trăieşte în râurile repezi şi pâraiele de munte, pe fund pietros, de unde se azvârle la suprafaţă pentru a îngiţi aer. Se hrăneşte cu viermi, insecte şi icrele altor peşti. Se reproduce în aprilie mai, femelele lipind icrele de pietre, la apă mică. Răspândit înPrut, Siret, Bistriţa cu afluenţii săi, în Trotuş, Argeş, Sinaia, Olt, Tismana, Cerna, Timiş, Crişu Negru. Uneori se pescuiesc exemplare roz (N. b. ab.erythrina).

Cobitis taenia (zvârlugă)

Lungimea (6) 8-11 (12) cm. D (I) II-II 6-7, A II-III (4) 5-6; dinţi faringieni 8-10 (11-13). Corpul foarte turtit lateral, cu aspect de panglică, înălţimea sa maximă cuprinzându-se de 5-8 ori în lungime (fără C). Solzii, foarte mici, se acoperă unii pe alţii, dar lipsesc în lugul liniei laterale, care se observă numai în parte anterioară a corpului. Pe penduculul codal, între Vv şi C, se observă o muchie adipoasă. Gura mică, inferioară, cu 6 mustăţi scurte (4 pe bot, două la colţurile gurii); buza inferioară bilobată, fiecare lob divizat în 2 lobuli foarte mici (mustăţi mentale). Ochii mici şi aşezaţi către ceafă; sub ei câte un spin tare, bifid. Nările anterioare prelungite într-un tubuşor scurt. Coloraţie, în general, cafenie-cenuşie-gălbuie. Spatele cu 20-28 pete cafenii, mici, formând o linie mediană continuă. De o parte şi de alta a acestei linii mediane, două linii mai înguste, formate dintr-o serie de pete mici, aproape contopite. Pe mijlocul laturilor se văd clar 12-20 pete mari, alungite longitudianal, care uneori sunt unite într-o singură dungă continuă neregulată. La baza C, de oparte şi de alta, câte o pată mare, neagră, mai mult sau mai puţin rotundă. D şi C cu 5-8 rânduri de pete negre. Pp, Vv şi A gălbui.

Trăieşte în ape stătătoare sau lin curgătoare, cu funduri mâloase. Se hrăneşte cu viermi, larve de insecte, cu icrele altor peşti. Reproducerea în aprilie-iulie, femelele lipind icrele de plantele acvatice. Răspândită în toate râurile şi afluenţii lor, în deltă şi bălţile ei.

Cobitis elongata (fâsă mare)

Lungimea totală: masculii 9-11,5 cm, femele 15-18 cm. D II-III 7, A II 6; spaţiul interorbital aproape plan. Gura mică, Buz inferioară cu o pereche de prelungiri posterioare, ascuţite (mustăti mentale); perechea treia de mustăţi, situată la colţurile gurii, este cea mai lungă. Pendunculul codal, lung, scund şi cu o carenă ventrală în partea sa posterioară. Pp, Vv şi A rotunjite. D şi C cu marginea dreptă. Pe corp 9-15 (obişnuit 10-13) pete mari, alungite, rotunjite la capete şi dispuse regulat, atât dorsal, cât şi ventral faţă de septul longitudinal intermuscular, care se observă ca o dungă albăstrui-negricioasă. Specie relictă, găsită numai în râul Nera (Banat), pe fund nisipos. Consumă mai mult diatomee şi alge din perifiton, mai rar insecte. Reproducerea în mai-iunie.

Cobitis romanica (nisipariţă)

Lungimea 6-12 cm (D (I) II 7(8), A (I) II 5(6); 11 dinţi faringieni. Corpul fusiform, cu solzi ovoizi sau circulari, ce nu se îmrică unul pe altul. Pedunculul codal cu o cută adipoasă pe jumătatea postero-superioară şi o creastă clară între A şi C. Gura cu 6 mustăţi pe buza de sus; buzainferioară bilobată cu numeroşi muguri senzitivi. Spinul de sub ochi subţire, cu vârfurile apropiate. Vv totdeauna înaintea verticalei D. Pielea foarte subţire, lucioasă şi transparentă. Spatele şi laturile gălbui-nisipii, abdomenul alb; pe spate 11-14 pete cafenii deschis, dreptunghiulare; pe laturi 8-13 pete mai mici, mai întunecate şi aşezate în sens longitudinal, peste care trece o linie îngustă, neagră-albăstruie. Între nări o pată cafenie înhis, de forma literei A sau V întors. La baza cozii două pete mici, oblice, cafenii.

Specie endemică, pe fundurile nispoase ale râurilor, în timpul zilei stîngropată în nisip. Cunoscută numai în Argeş şi afluenţii săi (Bratia, Bughia, Râul Târgului), Olt, Topolniţa, Gilort.

Cobitis aurata

D II-III 6-7, A II-III 5-6; C x(13) 14 (16). Corpul uşor turtit lateral; înălţimea variabilă; 5-17 pete laterale, de mărime şi aspect foarte variabile. În lungul musculaturii laterale, septul nu apare ca o dungă longitudinală neagră, nu este vizibil prin transparenţa tegumentului, iar petele laterale nu se contopesc cu el. La baza C totdeauna câte o pată, dorsal şi ventral, mică. Soinul suborbital de grosime şi lungime variabile şi cu ramurile mult divergente.

În apele noastre, specia este reprezentată prin 4 subspecii

Cobitis aurata balcanica (câră)

Lungimea 6-10 cm. D (I) II-III 6-7, A (II) III (5) 6; dinţi faringieni 8-11. Corpul, mai mult sau mai puţin turtit lateral cu solzi foarte mici, care nu se acoperă unul pe altul. Pedunculul codal, dorsal şi ventral, cu câte o muchie adipoasă. Înălţimea maximă se cuprinde de 5,9-6,8 ori în lungime (fără C). Gura inferioară, cu botul bombat şi buze cărnoase, din care cea superioară striată, cea inferioară bilobată, iar fiecare lob cu câte 4-7 lobuli; 6 mustăţi lungi, dintre care cele două din colţul gurii ating marginea posterioară a ochiului. Spinul prefrontal lărgit la bază şi cu ţepul mai lung puternic curbat. Culoarea generală gălbuie. Spatele are 10-12 pete cafenii, mari, dreptunghiulare, cu nuanţe roşcat-violete, iar laturile cu câte 12-16 pete mai mici, alungite transversal. abdomenul alb, cu reflexe argintii. Între nări două linii negre, contopite uneori, formând o dungă transversală. C cu 4-7 rânduri de pete, dispuse transversal. Pp, Vv şi a albe. Masculii, în timpul reproducerii, au o îngustare în dreptul D, iar radia a doua a Pp nu este dilatată.

Trăieşte în ape repezi, cu fund pietros sau nisipos. Se hrăneşte cu insecte şi larvele acestora sau cu icre de peşti. Reproducerea în aprilie-iunie. Răspândită în Prut, Siret, bazinul Bistriţei, Trotuş, Bârlad, Olt, Mureş, Criş.

Cobitis aurata vallachica

Lungimea 9-11 cm. Pedunculul codal mai lung şi mai îngus decât la balcanica. Petele dorsale (10) 11-16 (17) mai numeroase decât la balcanica; cele laterale mai mici (9) 10-18 (20-25), rotunde şi distanţate. Septul intermuscular longitudinal se distinge prin transparenţa tegumentului, mai ales pe pedunculul codal, ca o dungă albăstruie-închis.

Trăieşte în râurile cu fund nisipos, ascunsă în nisip. Răspândită în bazinele Siretului (cursul inferior), Buzăului şi Ialomiţei.

Cobitis aurata radnensis (sfârlează)

Lungimea 9-10 cm; 11-18 pete dorsale; 11-17 pete laterale, mari, dreptunghiulare, alungite transversal, unele uşor bifurcate. Spaţiul alb apare (din pigmentaţia intermediară bogată), sub forma unor mici dungi şerpuitoare. Ventral, de la Pp sau de la Vv, la C, numeroase insule negricioase.

Trăieşte de preferinţă între bolovanii mari ai râurilor de munte. Cunoscută până acum la noui din partea central-superioară a Mureşului (pâraiele Gudea, Zebracul, Gurghiul, Târnava Mare, la Odorhei, Târnava Mică şi Niraj).

Cobitis aurata bulgarica (dunăriţă)

Lungimea 5-10 cm. D II-III 6-7, A II-III 5-6; dinţi faringieni 7-8 (la masculi) şi 9-11 (la femele). Corpul relativ scurt, înalt şi gros; înălţîmea sa maximă se cuprinde de 5-6 ori în lungime (fără C). Spatele, înaintea D, arcuit. Pedunculul codal, dorsal şi în jumătatea posterioară, are o muchie adipoasă tare şi joasă, care în partea ventrală este slab vizibilă şi numai la baza C. Solzii, mici, se acoperă unii pe alţii. Linia laterală, scurtă, întrece cu puţin baza Pp. Gura potrivit de mare, cu 6 mustăţi relativ de lungi; lobulii buzei inferioare întregi, slab ondulaţi sau cu 2-3 mameloane foarte mici. Ochii mici, foarte apropiaţi de frunte. Spinul subocular scurt şi masiv. Coloraţia generală cafeniu-violacee. Spatele cu 5-8 pete dreptunghiulare, întunecate, cu reflexe aurii, ce alternează cu 5-8 spaţii mai înguste, galbene-nisipii, uneori roşcate, ce se întind în parte şi pe laturi. Laturile au 6-11 pete mai mult sau mai puţin dreptunghiulare. Abdomenul alb argintiu sau alb-violaceu (la tineri). La baza C, pe pedunculul codal două pete alungite ce se ating între ele şi mai întunecate decât restul petelor de pe corp. Între nări o pată în formă de X sau semilunară, cu convexitatea înainte. D cu 4 rânduri, iar C cu 3-4 rânduri paralele de pete întunecate. Pp, Vv şi A albe.

Specie endemică în Dunăre la peste 20 m adâncime, la Cazane, Corabia, Olteniţa, Silistra, Călăraşi şi în Cerna, Beloreca, Nera, Argeş, Olt, Pe funduri pietroase. Se hrăneşte cu insecte şi larvele acestora. Se reproduce în aprilie-iunie, în râuri mici, repezi şi pietroase.

Familia Siluridae

Peşti foarte lacomi şi carnivori, cu corpul alungit, fără solzi. Gura mare, cu dinţi foarte mici şi deşi („dinţi de catifea”) şi cu două mustăţi lungi, aşezate în faţa ochilor. D, în raport cu corpul, foarte mică. A foarte lungă, ajungând sau chiar contopindu-se cu C, care este rotunjită. Înotătoarea adipoasă lipseşte. În ţara noastră o singură specie.

Silurus glanis (somn)

Lungimea obişnuită 50-100 cm (1,600-6,300 kg); poate atinge 4-5 m (300 kg). D I 2-4, A77-92. Corpul nud, turtit dorso-ventral la cap, rotund la trunchi şi turtit lateral î tot lungul A, luând aspectul de ic (pană); înălţimea sa maximă se cuprinde de 6-8 ori în lungime (fără C); la exemplarele alungite (mf. elongata), înălţimea se cuprinde de 10 ori. Are 6 mustăţi, din care 4 pe bărbie. Ochii mult depărtaţi între ei şi aşezaţi deasupra colţurilor gurii. Nările anterioare foarte aproape de buza superioară, iar cele posterioare aproape de ochi. Deasupra inserţiei Pp, se observă o mică deschidere (porus lateralis). Linia laterală, formată dintr-o serie de canale fine. Coloraţia, în general cenuşie-măslinie-gălbuie, variază însă după mediu.

Peşte de apă curgătoare, mai rar în cele stătătoare, întâlnundu-se în bălţi numai în timpul reproducerii. Se hrăneşte în tinereţe cu larve de diptere, efemeride; după un an, cu puiet de peşte, broaşte, viermi, crustacei mici, iar mai târziu cu ţipari, caraşi, obleţi, ţigănuşi; atacă chiar păsări de baltă, câini în timpul înotului. Se reproduce în aprilie-mai, la apă caldă (18-20^OC). Când apele scad, pleacă. Femelele depun icrele la rădăcinile plantelor acvatice într-o gropiţă săpată cu Pp, păzindu-le timp de 8 zile, cât durează clocirea. Răspândit în Dunăre şi bălţile sale, Snagov, în lacurile salmastre (Taşaul, Mangalia), în Prut, Siret, Ialomiţa, Argeş, Olt, Jiu, Mureş şi în bălţile acestora urcând până în regiunea dealurilor.

Familia Ameiuridae

Peşti cu aspect de somn, dar mai mici şi de care se deosebesc prin prezenţa unei înotătoare adipoase. a scurtă, D cu o radie tare şi bine dezvoltată. Au 8 mustăţi. Originari din America de Nord (la est de Munţii Stâncoşi), unde trăiesc în ape stătătoare sau lin curgătoare; au fost importaţi în Europa prin 1880-1885 şi aclimatizaţi mai întâi în heleşteiele din Germania, de unde s-au răspândit î Franţa, Belgia, Iugoslavia, Austria, de unde, pe Dunăre, au ajuns în Tisa. În apele noastre o singură specie.

Ictalarus nebulosus (somn pitic)

Lungimea 18-30, rar 40 cm (150 g şi 1 kg). D I 6, A I 20-22. Corpul comlet lipsit de solzi. Înotătoarea adipoasă asemănătoare cu cea de la păstrăv. Are 8 mustăţi (4 pe bua superioară, 4 pe bărbie). Linia laterală vizibilă. Musculatura, dorsală şi codală, se distinge uşor prin pielea subţire. Culoarea cenuşie-cafenie, cu nuanţe violacee şi cu pete întunecate pe spate.

Trăieşte în ape liniştite şi curate, bogate în vegetaţie. Peşte răpitor, hrănindu-se în special cu icre şi pui de peşti, cu animale mici de apă şi mai rar cu vegetale. Reproducerea prin aprilie-mai, femelele depunând icrele printre rădăcinile plantelor acvatice; puietul se grupează în jurul părinţilor. Răspândită în Trnasilvania (Mureş, Someş) şi în Banat (Timiş, Bega); se pescuieşte în bălţile acestora şi în unele heleşteie.

Ordinul Anguilliformes

Peşti cu corpul serpentiform şi gros, cu solzi mărunţi cicloizi sau nud. Înotătoarele fără radii ţepoase. D şi A, foarte alungite, se unesc cu C. Opercule mici, slab dezvoltate. Larvele pelagice, transparente şi turtite lateral (leptocefali). Toate familiile marine, multe din ele abisale. În Marea Neagrăexistă două familii din care una ajunge şi în apele noastre.

Familia Anguillidae

Peşti foarte lacomi, carnivori; scoşi din apă, au o mare rezistenţă la axfixie datorită orificiilor branhiale strâmte. Pielea foarte vâscoasă şi acoperită, din al 6-lea an, cu solzi cicloizi. Vv lipsesc. Linia laterală clară. Puii transparenţi, puternic turtiţi lateral (aspectul unei frunze de salcie); au fost consideraţi mult timp ca o specie aparte (Leptocephalus). În apele noastre o singură specie.

Anguilla anguilla (anghilă)

Lungimea 50-100 cm (până la 2 kg), rar 1-2 m (5-10 kg); femelele totdeauna mai lungi decât masculii, care nu depăşesc 50 cm. D 245-275, A 176-249; l. lat. cu 10 pori; C 7-12. Corpul mai mult cilindric, puţin turtit lateral în regiunea posterioară. Capul cu aspect conic, mai mult sau mai puţin turtit dorso-ventral; mandibula mai lungă decât maxila. Pe fălci are dinţi numeroşi şi ascuţiţi. D începe înaintea verticalei ce trece prin dreptul anusului. D, C şi A unite, formînd o înătoare continuă. Coloraţia variază după sex, mediu, deosebindu-se exemplare cu abdomenul galben sau cel puţin cu două dungi galbene şi ochi mici şi exemplare cu abdomenul alb-curat, spatele foarte întunecat şi ochii mari. La tineri predomină coloraţia gălbuie-cafenie-cenuşie; la cei maturi sexual devine metalică, abdomenul cu strălucire argintie.

Peşte migrator. Femele, până la maturitatea sexuală, în ape dulci, iar masculii la gura râurilor. Trăieşte 7-9 ani. Se hrăneşte cu peşti, icre, raci, scoici. Se reproduce între 5 şi 9 ani, când adulţii înoată din apele europene, în cârduri mari, spre insulele Bermude, unde depun produsele sexuale la adâncime de 1.000 m, apoi mor. Puii (leptocefali) se reântorc în fluvii în timp de 2-4 ani. În acest timp forma corpului se schimbă: din lăţiţi şi lanceolaţi devin cilindrici şi transparenţi, fază cu care intră în râuri, unde devin gălbui-cafenii şi treptat se maturizează. În ţara noastră este semnalată în apele din Transilvania (Mureş, Olt, Someşul Mare), în Dunăre (Galaţi) şi în lungul litoralului românesc, în lacul Mangalia.

Ordinul Beloniformes

Peşti cu corpul mai mult sau mai puţin cilindric, alungit, gros, cu solzi cicloizi, subţiri şi mici. Linia laterală aproape de marginea ventrală a corpului. Fără radii spinoase; D şi A situate lângă pedunculul codal, opuse una alteia; C scobită, cu 13 radii divizate; Pp inserate în sus; Vv situate abdominal şi cu mai mult de 5 radii. Ordinul cuprinde 4 familii, răspândite în mările calde, în parte şi în cele temperate. În Marea Neagră există o familie.

Familia Belonidae

Peşti cu botul foarte alungit, îngust şi despicat până la bază (cu aspect de cioc de barză). Tinerii au fălcile scurte, care se alungesc apoi puţin câte puţin, maxila crescând mai încet decât mandibula; indivizii cu fălcile inegale sunt descrişi sub numele de „Hemiramphus”. Specii marine, ce scormonesc mâlul cu botul. Femelele îşi fixează ouăle pe alge prin filamente vâscoase. În Marea Neagră şi în faţa litoralului românesc este prezentă o subspecie.

Belone belone euxini (zărgan)

Lungimea 45-60 cm (100-200 g). Înălţimea maximă se cuprinde aproape de 20 de ori în lungime totală. Vârful mandibulei cartilaginos şi fără dinţi; ambele fălci cu dinţi, iar cei de pe maxilă mai puternici. D, Vv şi A plasate în partea posterioară a corpului. De-a lungul regiunii ventrale, de o parte şi de alta, o bandă solzoasă. Spatele verzui-albăstrui; laturile şi abdomenul argintii. Oasele verzi-smarald (culare ce se păstrează atât la peştele preparat culinar, cât şi la cel consrvat în formol).

Peşte marin de suprafaţă, preferând lumină difuză. Se hrăneşte cu peşti mici (hamsii, uve) şi larve de crustacei. Se reproduce în aprilie-august, când se aproprie în cârduri de ţărm, adulţii căutând zonele acoperite cu Zostera (8-18 m adâncime). Răspândit în mod regulat în lungul litoralului românesc.

Ordinul Gasterosteiformes

Peşti de talie mică, cu cormul mai mult sau mai puţin alungit şi prevăzut mai mult sau mai puţin cu plăci osoase. D precedată de un număr variabil de ţepi liberi, independenţi, cu poziţie abdominală şi cu 2(3) radii divizate sau fără. Gura cu bot scurt, tubiform şi cu dinţi. Cuprinde 3 familii, răspândite în ape dulci şi salmastre, în parte şi marine. În ţara noastre o familie.

Familia Gasteroseidae (ghidrini)

Peşti mici, foarte lacomi şi exclusiv carnivori, marini şi de apă dulce, cu corpul puţin alungit, fără solzi, dar cu scuturi osoase pe laturi. Vv reprezentate prin câte un ţep, urmate fiecare în parte de 1-2 radii articulate. Gura mai mult sau mai puţin mică, cu dinţi mici pe fălci. În apele noastre două specii.

Gastrosteus aculeatus (ghidrin)

Lungimea 4-6, rar 8-11 cm. D (II) III (IV-V) (9-10) 11 (12-14), A I (7) 8-10 (11). Pe laturile corpului, numărul de plăci variază, ajungând până la 35. Înălţimea maximă a corpului se cuprinde de 3,9-4,3 ori în lungimea totală. Gura potrivit de mare şi cu dinţi mici pe ambele fălci. Culoarea, în general, albăstruie. Iarna, laturile albe-argintii; vara, negricioase-cenuşii. Masculii, în timpul reproducerii, cu abdomenul, partea anterioară a pieptului şi partea inferioară a laturilor, roşii; femelele cu dungi întunecate, transversale pe spate şi pe laturi, cu nuanţe galbene-arămii.

Se hrăneşte cu animale mici, icrele altor peşti, larve de insecte, crustacei şi chiar lipitori mai mici. Reproducerea în aprilie-iunie, grija de progenitură fiind sarcina masculului. Prezent în lacurile litorale (Agigea, Comarova, Razelm, Sinoe, Siutghiol, Tăbăcăria, Tuzla), în mare şi la gurile Dunării.

După numărul de plăci osoase de pe laturile corpului şi pedunculul codal, G. aculeatus se prezintă ca o specie foarte variabilă, deosebindu-se mai multe forme, dintre care în ţara noastră există:

G. aculeatus mf. trachurus cu 20-24 (26) plăci laterale până la baza peduncului codal; carena codală cu 607 (11) solzi elasteci; plăcile zimţate către posterior; radiile moi ale D şi A bifurcate apical. Culoarea, în general, argintie; spatele albastru-verzui întunecat; laturile şi abdomenul argintiu-metalic lucitor. Tinerii au pe spate pete negre şi chiar dungi negre-albăstrui. Masculii cu irisul argintiu, iar în timpul reproducerii cu abdomenul şi partea inferioară a corpului de un roşu aprins, cu irisul albastru-verzui, mucoasa bucală roşie. Forma migratoare: iarna în mare, primăvara şi vara în lacurile litorale.

G. aculeatus mf. crenobiota cu 13-17 plăci laterale, ce ajung până la îneputul A; până la carena codală laturile nude; plăcile laterale către posterior netede; în dreptul liniei laterale cu muguri externi şi interni clari (uşor vizibili pe materialul uscat); radiile D şi A nebirfucate şi cu aspect dinţat. Culoarea, în general, aurie. Masculii, în timpul reproducerii, portocalii-roşii, cu înotătoarele galbene-verzui, spatele verde-negricios. Formă dulcicolă, trăind în cârduri mari în izvoarele şi întreaga suprafaţă de mlaştină a lacului Techirghiol.

Pungitius platygaster (pălămidă de baltă)

Lungimea 3-6 cm. D VIII-IX 7-10, A I (6) 7-9. Înălţimea maximă a corpului se cuprinde de 4-4,6 ori în  lungime (fără C). Pe laturile corpului 29-32 plăci osoase, din care se disting clar 10-15, restul fiind din ce în ce mai mici, distanţate şi ascuns sub piele. Spinii din faţa D cu vârfurile îndreptate în toate părţile; spinul Vv clar zimţat. Culoarea verde-gălbuie punctată cu negru.

Trăieşte în apele foarte puţin adânci, cu multă vegetaţie (bălţi, heleşteie). În apele dulci creşte mai mare decât G. aculeatus, iar în cele sărate rămâne foarte mic. Prezent în Dunăre şi bălţile sale, în Prut, Siret, Buzău, Ialomiţa, în apele din jurul Bucureştiului (Colentina, Mosiştea, Brăneşti, Cernica, Comana) şi în mare (Agigea).

Ordinul Syngnathiformes

Peşti de talie mică, de formă foarte variabilă, cu plăci osoase pe corp. Una sau două Dd (când sunt două, prima are radii ţepoase). Vv obişnuit lipsesc; când există, sunt dispuse în urma Pp şi alcătuite din 3-7 radii. Radiile D, A şi Pp nedivizate; cele de la C şi Vv parţial divizate. Botul în formă de tub; gura terminală, mică. Peşti litorali, răspândiţi în mările calde şi temperate; unii au trecut şi la viaţa dulcicolă. În Marea Neagră o familie.

Familia Syngnathidae (ace şi căluţi de mare)

Peşti marini, ce trăiesc între tufele de zostere, unde forma şi coloraţia acestora îi ascund. Corpul, în secţiune transversală, poligonal sau rotunjit, acoperit în întregime de plăci tari, osoase, dispuse în inele. Gura fără dinţi. Ochii foarte mobili. Orificiile branhiale extrem de mici, situate în partea de sus a fiecărui opercul. Branhiile rotunde, cu aspect de tufişoare (lofobranhii). Pp, A şi C adesea lipsă. Masculii au, în general, o pungă incubatoare pe abdomen, unde se clocesc şi se dezvoltă ouăle depuse de femele; în absenţa pungii (Nerophis sp.), ouăle sunt lipite de abdomenul masculilor. Culoarea în general cafenie-gălbuie, variind mai mult sau mai puţin după pete sau benzi. În Marea Neagră, la ţărmul românesc, trăiesc mai multe specii.

Pentru determinarea şi descrierea signatidelor se folosesc următorii termeni:

1) inele preanale – numărul de inele cuprinse de la inelul scapular inclusiv până la cel pe care se deschide anusul

2) inele postanale (=codale) – numărul de inele de la inserţia A până la la cel care se inseră C

3) poziţia D faţă de anus – D se poate insera pe 1-3 inele preanale, sau pe acelaşi inel al anusului

4) inele subdorsale – cele pe care se întinde D

5) inele postdorsale – ce se înşiră în urma D

6) lungimea capului – de la vârful botului până la marginea anaterioară a orbitei

7) lungimea preorbitală – de la vârful botului până la marginea anterioară a orbitei

8) înălţimea botului – se consideră cea de la mijlocul lui

9) înălţimea postorbilă – se măsoară la jumătatea regiunii operculare

Syngnathus typhle (ac de mare cu burlan)

Lungimea 20-45 cm. D (27-29) 31-39, A 3 (2-4); 17-20 inele preanale, (7) 8-10 inele subdorsale. Botul lung şi concav în partea superioară. Ochii relativ mici. Spaţiul interorbital concav la mijloc. Nările înaintea ochilor, în formă de pori rotunzi şi tulburaţi. Punga incubatoare pe 21-24 inele. Lungimea capului se cuprinde de 4-6 ori în lungimea totală a corpului. Spatele verzui-cafeniu-gălbui cu puncte şi linii transversale; abdomenul argintiu-albicios. D şi Pp cu linii negre transversale pe radii.

Peşte marin, litoral, până la 15 m adâncime. Înoată în poziţie verticală. Se hrăneşte aspirând mici crustacei, peştişori şi icre eclozate. Se reproduce prin mai-august, clocirea icrelor durând o lună.

În lungul litoralului românesc se întâlneşte ssp. S. typhle argentatus.

Syngnathus tenuirostris (ac de mare cu bot ascuţit)

Lungimea 25-40 cm. D 33-39, A 3; 17-19 inele preanale, 40-44 inele posanale, 8-9 inele subdorsale. Ochii relativ mari. Regiunea occipitală iese în evidenţă ca un gheb. Punga incubatoare pe 20-28 inele. Lungimea capului se cuprinde de 5-7 ori în lungimea totală a corpului. Culoarea cenuşie sau cafenie; D cu puncte negre în lungul radiilor.

Modul de viaţă asemănător cu al lui Syngnathus typhle. A fost semnalat în apele litoralului românesc, la Agigea.

Syngnathus schmidti (ac de mare ghimpat)

Lungimea 6-8 cm, rar 11 cm. D 39-47; 16-17 inele preanale, 36-42 inele postanale, 13-15 inele predorsale, 25-28 inele postdorsale. Botul subţire şi scund. Punga incubatoare pe 26-28 inele. Spatele cu dungi transversalenegre, flancurile şi operculele argintii.

Specie pelagică, exclusiv marină. În faţa litoralului românesc se găseşte până la adâncimea de 50 m.

Syngnathus variegatus (ac de mare)

Lungimea 20-35 cm. D (32) 35-42, A 3; 19-21 inele preanale, 38-41 inele postanale, (7) 8-9 (10) inele subdorsale. Botul aproape cilindric. Capul în regiunea occipitală cu aspect de şa. Punga incubatoare ocupă 22-24 inele. Lungimea capului se cuprinde între 6-7,2 ori în lungimea totală a corpului. Spatele şi laturile cafenii-negricioase-cenuşii, abdomenul albicios. La mascul se observă pe marginile laterale ale pungii un şir de 19-21 pete cafenii.

Modul de viaţă asemănător cu al lui Syngnathus typhle. A fost semnalat în apele litoralului românesc, la Agigea.

Syngnathus nigrolineatus

Lungimea 10-15 cm, rar până la 20 cm. D 29-40, A 3; 15-17 inele preanale, 36-41 inele posanale, 7-9 inele subdorsale, 31 inele postdorsale. Botul uşor turtit lateral şi cilindric, cu o creastă pe mijloc. Inelele corpului cu creste proeminente, rugoase. Punga incubatoare cu 17-23 inele. Lungimea capului se cuprinde de 7-10 ori în lungimea totală a corpului. Culoarea cafenie-verzuie sau cafenie-roşcată, cu dungi transversale clare şi întunecate; abdomenul albicios. D cu puncte negre sau incoloră.

Specie relictă ponto-caspică. Modul de viaţă asemănător cu al lui Syngnathus typhle, cu deosebirea că intră în fluvii, în lacuri salmastre şi dulci. Răspândită în lungul litoralului românesc, în deltă şî în Dunăre până la Călăraşi, în Prut şi lacul Greaca.

Nerophis ophidion (Aţă de mare)

Lungimea 20-25 cm. D 32-40 (44); 10-11 inele subdorsale, 28-33 inele ale trunchiului, 65-77 inele codale. Corpul lung şi foarte subţire (filiform). Lungimea capului se cuprinde de 14-18 ori în lungimea totală a corpului. Culoarea cenuşie-gălbuie sau cenuşie-verzuie, pe spate cu puncte cafenii. Femelele, în timpul reproducerii, cu dunguliţe albastre pe faţa inferioară a inelelor anterioare ale trunchiului.

Trăieşte printre algele litorale, de care se prinde cu ajutorul cozii. Puii pelagici, la mari depărtări de ţărm.

În lungul litoralului românesc este prezentă ssp. N. o. teres care se distinge prin D cu 32-38 radii, 28-30 inele toracice, 60-74 inele codale.

Hippocampus guttulatus (căluţ de mare)

Lungimea 10 (12) cm. D 18-22, A 3-5; 3-4 inelesubdorsale, 9(11) inele ale trunchiului, 34-38 inele codale. Capul cu aspect de cap de cal. Corpul turtit lateral, cu o creastă tegumentară pe abdomen; pe cap şi spate cu tuberculi mai mult sau mai puţin ascuţiţi; la masculi, cei de pe cap au prelungiri tegumentare filiforme, masculii au punga incubatoare la baza A. Spatele roşcat-cafeniu sau negricios-cafeniu, abdomenul cenuşiu-albicios.

Trăieşte în vegetaţia de pe funduri pietroase, de care se agaţă cu ajutorul cozii, înotând vertical, sau câte doi prinşi unul de altul prin coadă. Se hrăneşte prin aspirarea apei în care se găsesc alge şi mici crustacei. Femelele depun în punga incubatoare a masculilor circa 500 de icre piriforme, pe care aceştia le poartă aproape de lună. La noi ssp. H. g. microstephanus puţin deosebită de specia tip, este răspândită în lungul litoralului românesc, între 1-15 m adâncime.

Ordinul Cyprinodontiformes

Peşti mici, cu corpul relativ alungit şi gros. Solzii în general mari, cicloizi, rar ctenoizi, acoperă în întregime capul şi cea mai mare parte a corpului. Linia laterală lipseşte. D deplasată în jumătatea posterioară a corpului. C rotunjită sau trunchiată. Vv cu poziţie abdominală. Gura mică, terminală sau superioară, protractilă. Botul turtit; dinţii plasaţi pe oasele gurii, prevomer, oasele faringiene (lipsesc pe palatin). Cuprinde 7 familii, cu majoritatea speciilor dulcicole şi numai câteva marine. La noi este reprezentat printr-o familie introdusă din America de Nord.

Familia Poeciliidae

Peşti mici, cu formă de ciprinide. Capul şi corpul acoperite cu solzi mari. Gura fără mustăţi, cu dinţi. D aşezată în partea posterioară a corpului. A la masculii, care sunt mai mici decât femelele, cu radiile anterioare transformate în organ copulator (gonopodiu). Peşti exotici originari din sud-vestul Americii de Nord, unde populează apele dulci şi sărate ale zonelor calde. La noi aclimatizată o singură specie folosită la combaterea larvelor de ţânţari.

Gambusia affinis (gambuzie)

Lungimea: la femele 2-4 cm, la masculi 1,5-2,5 cm. D 8, A 10. Corpul gros, cu solzi mari. Capul turtit dorso-ventral, cu mai multe şanţuri adânci, cu diferite forme. Ochii mari, Vv în poziţie abdominală. C rotunjită. Gonopodiul format din alungirea radiilor 3-5; prima radie a gonopodiului (a 3-a radie din A) are pe marginea posterioară zimţişori scurţi şi drepţi. La femele, de o parte şi alta a abdomeniului puţin înaintea A, câte o pată neagră.

Specie euribiontă, se aclimatizează uşor. Trăieşte în ape curgătoare şi stătătoare, dulci şi salmastre, suportând variaţii mari de temperatură; poate trăi şi în ape poluate. Când temperatura apei scade sub 10^OC, se îngroapă în nisip, intrând în „somnul de iarnă”. Se hrăneşte de preferinţă cu larve de ţânţari, cu crustacei mici, diatomee, alge verzi sau albastre. Reproducerea are loc atât timp cât temperatura apei se menţine între 15 şi 20^OC (aprilie-iunie), adulţii înotând în acest timp în grupuri numeroase la suprafaţa apei. Femelele, după fecundare, poartă ouăle în abdomen timp de 4-6 săptămâni, după care depun 60-100 pui (în apele noastre 7-20), care înoată şi se hrănesc singuri. Din America a fost răspândită în multe ţări în scopul distrugerii larvelor de ţînţari. În Europa a fost introdusă mai întâi în Spania (1922) şi Italia (1930) ssp. G. a. holbrooki, cu care s-au populat o parte din apele din Transilvania, lacul Pantelimon (Bucureşti) şi unele lacuri litorale ale Mării Negre (Mangalia), unde s-a aclimatizat.

Ordinul Mugiliformes

Peşti cu corpul alungit şi gros, cu solzi cicloizi, rar ctenoizi. Capul în mare parte acoperit cu solzi. Linia laterală adesea lipseşte. Are două D scurte şi depărtate, prima formată din radii spinoase. Pp se inserează aproape de colţul opercului. Vv cu poziţie abdominală, A opusă D₂. C bifurcată. Ordinul grupează 3 familii, reprezentate şi în Marea Neagră.

Familia Atherinidae

Peşti marini, comestibili. După specii şi sezon, preferă largul mării sau se apropie de coaste şi pătrund în lagunele litorale. Trăiesc în cârduri. În apele noastre două specii.

Atherina hepsetus (aterină)

Lungimea 8-15 cm. D₁ (VII-VIII) IX (X), D₂ II 8-10, A II 10-12; 27-30 solzi înaintea D₁. Corpul mai mult sau mai puţin cilindric; înălţimea sa maximă se cuprinde de 7-7,7 ori în lungimea totală. Linia laterală lipseşte. Solzii mai mult sau mai puţin mari, se observă bine şi pe opercul. Gura oblică, cu mandibula mai lungă decât maxila; colţul său ajunge aproape de verticala anterioară a ochiului. Ochii mari. Spatele argintiu-gălbui; dunga argintie din lungul laturilor mărginită în partea de sus de o dungă albăstruie. abdomenul gălbui. Botul şi partea superioară a capului negre.

Peşte marin tipic, care trăieşte în cârduri către largul mării, apropiindu-se de litoral în timpul reproducerii (în mai); femelele depun icrele pe plante. Răspândită în Atlantic, Mediterană şi Marea Neagră; în dreptul litoralului românesc este prezentă tot timpul anului.

Atherina mochon pontica (aterină)

Lungimea 6-12 cm, rar 14 cm. D₁ (VII) VII-IX, D₂ II (9) 10-12 (13), A II 10-15; 18-22 solzi înaintea D₁­. Înălţimea maximă a corpului se cuprinde de 5,5-7,5 ori în lungimea totală. Diametrul ochiului mai mare decât spaţiul interorbital şi decât lungimea botului. Spatele argintiu. Capul şi botul, deasupra, cafenii închis. Dunga argintie din lungul corpului mai îngustă decât lăţimea unui rând de solzi şi fără tiv albăstrui deasupra.

Trăieşte în apropierea litoralului marin, intrând în limanuri şi chiar în râuri. Se hrăneşte cu plancton. Se reproduce în mai, femelele depunând icre negricioase pe funduri de nisip şi pe alge. Răspândită în lungul ţărmului românesc la mici adâncimi, intră şi în lacurile Razelm şi Sinoe.

Familia Mugilidae (chefali)

Peşti marini ce-şi petrec o parte din an în lagunele şi lacurile litorale, unde intră pentru hrană şi reproducere. Trăiesc în cârduri; sunt greu de prins fiindcă sar pe deasupra plaselor şi gardurilor ce le înhid calea când se reîntorc în mare. Corpul fusiform, capul şi spatele largi. Solzii, ce acoperă complet corpul şi capul, sunt mari şi netezi, prevăzuţi cu canale simple şi duble. Gura mică cu buze mai mult sau mai puţin mari; buza superioară cu o scobitură mediană, în care intră o proeminenţă a buzei inferioare. Oasele opercului se întind sub gât, pe care îl acoperă mai mult sau mai puţin complet, lăsând un mic spaţio oval care formează „spaţiul jugular”, folosit uneori în determinare. Când gura este închisă, buza superioară, împreună cu preorbitalul, acomeră mai mult sau mai puţin maxila, care se poate răsfrânge lateral, şi apare în colţurile gurii. În apele litoralului românesc trăiesc 4 specii.

Mugil cephalus (chefal mare, laban)

Lungimea 20-40 cm, rar 60-90 cm (3-12 kg). D₁ IV, D₂ I 8-9, A III 8-9; 42-45 solzi în lungul corpului; 6 radii branhiostege. Corpul aproape cilindric. Lungimea capului se cuprinde aproape de 5 ori în lungimea totală a corpului. Preorbitalul nu trece de nivelul verticalei colţului gurii. Solzii cicloizi, cei de pe spate au canale obişnuite, cei de pe cap au şi tuburi mucoase; solzul axilar are forma unui lob triunghiular, alungit cât 1/3 din lungimea P. Spatele cenuşiu-cafeniu-albăstrui. Laturile au 7-8 dungi cenuşii-cafenii cu reflexe aurii. Pe opercul, antero-posterior, câţiva solzi cu reflexe aurii. Pp cu marginea anterioară neagră. Abdomenul alb-argintiu. D şi C cenuşii-verzui.

Trăieşte în cârduri în largul mării (iarna şi primăvara) sau aproape de ţărm, în lacuri litorale, salmastre (vara şi toamna), când are loc şi reproducerea. Se hrăneşte cu plancton şi substanţe organice de pe fundurile mâloase, cu viermi , crustacei şi moluşte. Se reproduce în august-septembrie în lacurile Razelm, Sinoe sau în mare pe funduri de nisip, după care adulţii, o dată cu răcirea apei, se retrag spre adâncul mării. Specie cosmopolită pentru ţărmurile oceanelor şi mărilor din regiunile tropicale şi subtropicale. La noi răspândită în lungul litoralului, în deltă şi lacurile litorale (Razelm, Sinoe, Mangalia, Tatlageac).

Mugil auratus (singhil)

Lungimea 20-30 (rar 40-50) cm. D₁ IV, D₂ I 7-9, A III 9; 42-47 solzi în lungul corpului; 6 radii branhiostege. Pe intermaxilar un rând de cili cu aspect de dinţi mici, îndoiţi înapoi. Preorbitalul lăţit către partea posterioară, cu marginea infero-anterioară dreaptă ocupând aproape întreg spaţiul dintre colţurile gurii şi orbite. Vârful botului lipsit de solzi până în dreptul nărilor posterioare. Solzii spatelui au canale normale. Spatele cenuşiu-verzui închis. Laturile cenuşii, cu 6-7 dungi longitudinale cenuşii-albăstrui-aurii. Abdomenul argintiu. Pe opercul, în regiunea postero-superioară, se observă clar şi permanent o pată aurie. D şi C cenuşii-negricioase.

Trăieşte în larg, iarna la adânc, primăvara (martie-aprilie) se apropie de ţărm, intră în limanuri. Se hrăneşte cu alge, detritus, plancton, până spre sfârşitul verii (august-septembrie), când se reântoarce în mare pentru reproducere. Femelee depun icrele în locuri nisipoase cu Zostera, aproape de suprafaţa apei. Este răspândit în regiunile de coastă ale Atlanticului (Europa, Africa), în Mediterană, iar în Marea Neagră există în zona de coastă a litoralului românesc, intrând şi în limanuri.

Mugil saliens (ostreinos)

Lungimea 20-30 (rar 37) cm. D IV-Vi (8) 9; A III (8) 9; 42-48 de solzi în lungul corpului; 6 radii branhiostege. Corpul puţin turtit lateral. Înălţimea maximă se cuprinde de 4,75-5 ori în lungimea corpului (până la extremitatea radiilor mijlocii ale C). Capul mic, cu bot scurt şi îngust. Pleoapa adipoasă nu se observă uşor, fiind foarte mult redusă. Marginea infero-anterioară a preorbitalului concavă, ocupând aproape 2/3 din spaţiul dintre colţurile gurii şi orbite. Solzii spatelui şi ai capului au mai multe canale. Vârful botului, până în dreptul nărilor anterioare, lipsit de solzi, după care urmează 8-14 serii de solzi foarte mici până în dreptul marginii anterioare a ochilor, apoi solzi mari, normali. Spatele cenuşiu întunecat. Laturile cenuşii deschis, cu 7-8 benzi longitudinale cenuşii-cafenii şi cu uşoare nuanţe aurii. Abdomenul argintiu. Pe opercul două pete aurii; una în regiunea postero-superioară, mai întinsă, delimitată slab, şi una în partea infero-anterioară; tot o pată aurie şi în urma ochiului. D şi C cenuşii-gălbui.

Modul de viaţă asemănător cu al celorlalte specii de chefali cu care convieţuieşte. Se reproduce după 3 ani. Foarte răspândit în bazinul mediteranean şi al Mării Negre. La noi, în lungul litoralului şi în lacurile litorale.

Mugil ramada (platarin)

Lungimea 20-30 cm, D₁ IV, D₂ I 8(9), A III 8-9; 46 de solzi în lungul corpului; 6 radii branhiostege. Corpul comprimat, înălţimea maximă cuprinzându-se de 5,5 -6 ori în lungime (fără C). Nările foarte apropiate între ele şi aproape la jumătatea distanţre vârful botului şi marginea anterioară a ochiului. Preorbitalele cu marginea infero-posterioară scobită, încât maxila se observă mai clar. Solzii cu câte un singur canal. Spatele verde-cafeniu. Laturile cenuşii, cu 6-7 benzi longitudinale cenuşii-cafenii cu nuanţe albăstrui. Abdomenul argintiu. Pe opercul o pată aurie difuză. D şi C cenuşii.

Nu se cunoaşte precis modul de viaţă. Semnalat în Marea Mediterană, iar în Marea Neagră în parteavestică şi pe coastele Crimeii. La noi, în faţa litoralului, rar.

Familia Sphyraenidae

Peşti exclusiv marini, cu corpul foarte alungit, cilindric, cu solzi mărunţi, cicloizi, prezenţi şi pe cap. Capul alungit, cu gura mare şi botul ascuţit. Pe fălci dinţi puternici, neegali. Linia laterală completă. În faţa litoralului românesc apare rar o specie.

Sphyraena sphyraena (luci)

Lungimea obişnuită 30-50 cm (rar 1m). D₁ V, D₂ I-II 9(9), A I-II 8(9); l. lat. 11-12 / 135-150 / 13-14; 70-75 rânduri de solzi înaintea D₁; 7 radii branhiostege. Înălţimea maximă a corpului se cuprinde de 8-10 ori în lungimea totală. Botul conic, cu mandibula puţin mai lungă şi cu un dinte antero-meridian. Limba cu dinţi mărunţi, îndreptaţi înapoi. Spatele cafeniu-verzui, iar laturile şi abdomenul argintii. D şi c cafenii închis, iar Pp, Vv şi A gălbui-cenuşii deschis.

Peşte răpitor; trăieşte în cârduri mici, hrănindu-se în special cu hamsii, sardele şi moluşte. Exemplarele mari din vestul Indiei (1,8 m) sunt considerate foarte periculoase pentru oameni ca şi rechinii. Răspândit în Atlantic, mările Mediterană, Marmara; în Marea Neagră destul de rar. Apare rar la litoralul românesc.

Ordinul Gadiformes

Peşti cu corpul alungit, mai mult gros decât turtit lateral, cu solzi mici, cicloizi (foarte rar ctenoizi), care acoperă corpul în întregime şi o parte a capului. Gura mare, cu un”neg” sau o „mustăcioară” pe „bărbie”. 1-3 Dd. din care prima uneori foarte redusă (ca un fir) şi deplasată deasupra capului. 1-2 Aa. Vv cu poziţie jugulară, mai rar toracică. Înotătoarele fără radii spinoase. Linia laterală prezentă. Ordinul cuprinde 4 familii; la noi o familie.

Familia  Gadidae (mihalţi)

Peşti marini şi de apă dulce, carnivori şi foarte lacomi; în rest au caracterele ordinului. În apele noastre există 3 specii.

Odontogadus merlangus (bacaliar)

Lungimea 15-20 (rar 50) cm. D₁ 13-17, D₂ 16-20, D₃ 17-22. A₁ 27-32, A₂ 19-22. Înălţimea maximă se cuprinde de 5-6,3 ori în lungimea totală. Mandibula mai scurtă decât maxila şi cu dinţi îndoiţi îndărăt. Pe bărbie, un fir de mustaţă scurt. Linia laterală întreagă. Orificiul anal în faţa A₁. Capul, spatele şi jumătatea superioară a laturilor cafenii-albăstrui sau galbene-cenuşii cu nuanţe violete şi roşcate. Abdomenul alb-argintiu strălucitor. Deasupra bazei Pp câte o pată neagră rotundă. Dd şi C albe-gălbui cu o dungă marginală gălbuie-cenuşie.

Peşte marin boreal, preferând fundurile mâloase ale platoului continental. Se hrăneşte cu crustacei şi peşti mici. Reproducerea în ianuarie-aprilie, în largul mării. Icrele pelagice.

În marea Neagră există ssp. O. m. euxinus întâlnită în exemplare rare la ţărmul românesc.